Varanasi – ritmul spiritual al Indiei

Varanasi este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiția, mai vechi chiar decât legenda și pare de două ori mai vechi decât toate acestea la un loc.

Mark Twain

Varanasi tit-tit

Tit tit. Tiiiiiit. Tit tit. În orașul ăsta nu-ți auzi nici gândurile. Sau dacă le auzi sunt undeva pe fundal, în prim plan e doar tit tit, tiiiit tiiiiiiit, țârâit continuu de claxon. Sunetul e atât de cumplit că aproape îngreunează imagini. Abia mai distingi prin el împrejurimi. E ca o pâclă, un văl sub care nu poți să respiri. Tiiiiiiit.

Ne zdruncină un tuk-tuk, o cutie cu zăbrele și banchete purtată de scuter. Tit tit. Ghidonul îl ține un tânăr în șlapi, cămașă și blugi. Se oprește și-și duce mâna la cap. La frunte, la ceafă, nu știu exact, că-l priveam pierdută, sufocată de tit-tituri. Pe lângă noi trece alaiul cu incantații, ofrande și flori; o targă pe care șade întins un mort, învelit în giulgiu portocaliu, cărat, săltat de niște tineri bărbați gălăgioși. Se aruncă peste el petale de flori, grâne și vorbe, alinturi, încurajări. În drumul lui, omul fără suflare, oprește pietoni, scutere, mașini și biciclete.

Tiiit tiiit – claxoanele nu le oprește nimeni. Nici viii, nici morții și nici unul din miile de zei slăviți de hinduși.

Două orașe într-unul

Două orașe într-unul. Așa-mi pare Varanasi. Acoperite de ceață și fum.

• Bulevarde largi pe care se conduce nebunește, se vinde, se cumpără, se stă, se gătește, se petrece câte un mort spre altar, se cântă, se strigă, se doarme, se minunează și se grăbesc mii de oameni, iviți parcă din pământ. Un ocean în care oricât înoți, oricât te depărtezi sau te apropii, ești tot în mijlocul vârtejului. Nimic aerisit, nici o pauză. Tit-tit.

• Mai jos, spre Gange, străzile se îngustează, casele-s îngrămădite, pe alei abia te strecori. Scări care coboară, urcă, poteci ca niște galerii, pereți ce-ți strâng umerii, labirint.

Aici, în adevăratul Varanasi, lângă râul sfânt, liniștea e întreruptă de motorul răgușit al câte unei bărci.

E cald. Soarele strălucește fad în apa mocirloasă, maro. O vacă blochează trotuarul, un câine jigărit își moțăie foamea la umbră. Rufe spălate, bătute cu maiul, se usucă pe treptele râului, curățate cu măturoiul. Doi pici înaltă un zmeu. Al treilea se uită hipnotizat după pânza roș-albastră. O barcă e trasă la mal de-un grup de vlăjgani, în timp ce cinci drumeți străini se uită după cazare.

Varanasi ghats

Varanasi e cel mai vechi oraș al Indiei, locul sacru, renumit pentru ghat-urile râului Gange și pentru ceremoniile spirituale care au loc aici.

Ghaturile sunt niște pasaje, trepte, ce coboară până la apă. Unele pornesc dintr-un templu, ori foste locuințe imperiale, altele se desprind pur și simplu din alei.

Varanasi are 88 de ghaturi. Două sunt crematorii, iar restul sunt folosite pentru îmbăiere și ritualuri.

Ceremonie de lumină și foc – Ganga Aarti

Cel mai cunoscut ghat pentru ritualuri este Dashashwamedh ghat despre care se spune că că a fost creat de Brahma întru întâmpinarea lui Shiva. E locul în care a sacrificat zece cai, ca și ofrandă în ritualul focului sacru (yajna).

Aici, la Dashashwamedh ghat are loc în fiecare seară ganga aarti – ceremonie cu foc și lumină.

O fată se plimbă spășită după noi, să ne așeze bindi în frunte, să așezăm ceva în farfuria de ofrandă. (bindi înseamnă literalmente punct, bulină – e însemnul roșu purtat în multe părți din Asia, predominant India, în mijlocul frunții, între sprâncene)

Luntrașii vor să ne poarte pe râul întunecat, pe care plutesc din loc în loc petice de lumină.

Zarea e umplută de cântec și incantații din care nu pricepem nimic. Ne ridicăm pe vârfuri să distingem focuri purtate de călugării cei mari. Stăm, așteptăm, participăm solemni fără să înțelegem mare lucru. În ficțiuni personajele-s cuprinse de pricepere și înălțare spirituală.

La Marnikarnika ghat, cel mai mare crematoriu, mai arde un foc. Marnikarnika e locul ideal, cel mai favorabil, pentru un hindus să fie îndepărtat trupește din lumea aceasta. Trupurile neînsuflețite acoperite în giulgiu sunt aduse aici pe platforme de bambus. Înainte de a fi arse le scufundă în Gange.

Aproape de Marnikarnika ghat găsim un restaurant. Luăm bere pe sub mână, la supra preț, ca să cinstim viața. Târziu, în drum spre casă, trecem printr-o piață. Cumpărăm fructe. Din așteptările mari rămânem doar cu gustul searbăd. Lungim noaptea cu o poveste pe terasă. Maimuțe gălăgioase, cu ochi vicleni și colți intimidanți, vin să ne fure.

Sacrul Gange

Matinal, oamenii se scaldă în râu. Ne plimbăm pe mal, traversăm coridoare, platforme, trepte. Dacă e într-adevăr magic? întreb. Liviu nu-mi răspunde. M-aplec și iau în căușul palmei apă din râu. E clară, limpede, pare curată. Îmi scufund ambele brațe în ea. Mă spăl pe față, îmi dau la o parte șuvițele lipite de chip. Las să picure de pe palmă în creștetul capului apa vie a hindușilor. Să fie luminată, îmi zic.

Procesiuni funerare

În hinduism e considerat de bun augur să te intersectezi cu o procesiune funerară. Până spre seară trec pe lângă noi vreo șapte cortegii, trupuri fără viață purtate pe umeri în cânt și în omagii. Ne plimbăm cu respirația captivă în piept.

Luăm barca-n aval pe Gange să vedem înșiruirea malului pestriț din ea.

Ici ne râd niște studenți, un sadhu meditează, patru bărbați joacă badminton și alții împart idei. Femei desculțe, colorate, ne privesc. Zâmbesc. Ochii negrii strălucesc la fel ca și inelul prins în nările mari. Unele au palmele pictate, altele-s împodobite cu sclipiri gălbui. Toate poartă sari.

Luntrașul nostru își acoperă capul cu un batic, improvizându-și un turban. E cald. Ne arde soarele. Înaintăm încet. Barcagiul ne spune una alta într-o engleză chinuită pe care o apreciem.

Vedem la unul din ghaturile crematoriu doi inși cu ligheane de pleu spălând cenușa în căutare de aur. O imagine macabră, un subiect tabu. Aruncă cât colo pietre și oase și spală un alt rând. Imaginea asta mi se întipărește pe retină și știu că o să-mi fie greu să mă lepăd de ea.

În celălalt capăt al drumeției noastre cu barca, o altă imagine țese adânc amintiri. Îmi țin respirația. Nu-mi vine să inspir. În fața noastră se ridică în aer trupul cuiva, mistuit de foc. Prin aburul căldurii vedem altarul deformat.

Tăcere. Nu mai vorbește nici luntrașul. Apa clipocește lovită de vâslă. Tragem la mal.

O luăm la pas spre oraș printre stivele de lemne strânse lângă Marnikarnika, cel mai mare crematoriu. Dacă ești bogat, rudele tale vor plăti lemn de santal. Și dacă ai karma bună arzi repede.

Varanasi, oricum l-as privi, e despre moarte. Și poate despre efemeritate. Despre viață, probabil.

Tiit – tiiit.

Moartea nu-i opusul vieții, ci parte din ea.

Haruki Murakami

Citește despre Calcutta aici