Povestiri

Destăinuirile unui pseudonim

Destăinuiri fictive inspirate din povestea de dragoste a poeților Ștefan Octavian Iosif, Natalia Negru și Dimitrie Anghel.

Anghel și Iosif s-au cunoscut în 1901 la Paris și s-au împrietenit cu ușurință. Deși firi diferite, cei doi erau în esență asemănători, romantici, pasionați de poezie, având aceleași aspirații și sete de afirmare literară. Au scris și au publicat traduceri sub pseudonimul A. Mirea, fiind apreciați de critici și de societatea artistică.

Din nefericire au iubit aceiași femeie, pe Natalia Neagu, artistă și ea, studentă la Universitatea din București.

Natalia, îndrăgostită de Iosif, s-a căsătorit cu acesta în 1904. Au avut parte de o căsnicie fericită, binecuvântată de nașterea unei fetițe, până în 1910 când relațiile dintre ei se răcesc. În 1911 divorțează. Înaintea hotărârii judecătorești Natalia se retrage la Paris, unde îl cheamă pe Șteo (după cum îl alinta ea pe Iosif) cu gând de împăcare.

Însă la Paris apare Anghel iar cei doi se căsătoresc, după pronunțarea divorțului de Iosif, în luna noiembrie 1911.

Relația lor e tensionată încă de la început, iar starea încordată se accentuează odată cu moartea lui Iosif, pe patul de spital, în 1913.

Anghel nu trăiește mult în urma rivalului etern. În toamna lui 1914, având o criză de gelozie și anxietate, Anghel se împușcă în piept, după ce trage un foc asupra Nataliei. Moare de septicemie o lună mai târziu.

Natalia trăiește până la vârsta de 79 de ani, retrasă la Tecuci.




.Șteo.

Bat clopotele mănăstirii. Pesemne că e duminică dimineață. Aseară am rugat asistenta să-mi dea un somnifer. Dar aseară nu sunt sigur dacă a fost miercuri sau joi. Trupește mi se pare c-am dormit un ceas; sufletește însă, o eternitate. M-am născut din nou, dar nu proaspăt și neuzat ci obosit de atâtea reîncarnări. Ostenit de reîntrupare.

Bat clopotele ca un îndemn la viață. Și dacă n-aș fi țintuit la pat, aș trece pragul spre altarul sfânt, săltând. Să-l văd pe popa în biserică râzând și cuvântarea întru credință să o țină un bețivan dintr-o orândă.

M-aș închina la icoane, la Sfânta Treime și la ea. Aș săruta poala hainei bisericești cu aceeași spășire și duioșie cu care i-aș săruta ei tâmpla. Și pieptul mi l-aș umple cu mireasma tămâii fumegânde și cu mireasma pielii ei, de salcâm dat în floare. Picturile murale mi-ar reda chipul ei aurit în soare.

La fel, săltând, aș ieși pe poarta cea mare bătută-n piroane. M-aș întoarce în patul meu de bolnav lăsând în urmă pseudonimul răstignit pe-o cruce mare, pe-o cruce înaltă din cer până în pământ.  

Personalul spitalului mă tratează cu deosebită atenție și grijă. Ca o primogenitură aristocrată a poeziei căreia i se înfățișează un viitor strălucit. Mă îngrijesc de parcă aș fi întruchiparea unui poet, fără să știe că spasmele creației mi-au trecut. La fel și cochetăria, s-a dus. De scris s-aud cât mai puțin, de vers deloc. Ei n-au de unde știi că părăsit de amor mă uit la poezie ca și când aș privi o buruiană ce crește obraznică pe un mormânt.

Când am cunoscut-o pe Natalia eram deja consacrat. Oferii o elogie poeziei mele și mie un zâmbet cald în urma căruia mi-am petrecut o seară întreagă în fața oglinzii, ca un adolescent, căutând ceva impresionant la chipul meu, un motiv pentru surâsul plin de drag. Dacă până atunci îmi consideram înfățișarea comună și scrisul poate prea puțin aprins, atenția cu care ea m-a privit schimbă acest lucru, schimbă propria-mi viziune. Devenisem dintr-o dată falnic, arătos, distins între plebei, desprins de glie, plutind printre zei. 

Și s-a pătruns de farmec ființa mea întreagă

Când tu mi-ai spus o vorbă și mi-ai șoptit cu drag…

Eu mă duceam spre moarte, tu m-ai întors din prag…

– Fii binecuvântată pe cât îi ești de dragă,

Stăpână adorată a fostului pribeag!”

Mergeam în întuneric și fără nici o țintă – Ștefan Octavian Iosif

Ne-am logodit la venirea primăverii, înnodând două inele dintr-un fir de iarbă lung.

Bunicul ei, care vedea curgând prin venele mele sângele urmașilor săi, ne-a cununat cu mare fericire. Am jurat să o iubesc și să-i cânt preamărire întru veșnicie. Trei zile am petrecut cum se cuvine, cu muzică și dans, bucate alese, voie bună și vizite pe la mănăstiri.

Ia uite ce-mi aminteau clopotele în dimineața aceasta, aflat pe patul de spital, de nunta mea cu zeitatea frivolă, Natalia.

Despărțirea de ea o vedeam, oricum ar fi fost și de oricine dată, temporară. Pecetea divorțului m-a speriat nițel, dar nu întru-atâta încât să mă revolt. Mă refer aici la o revoltă verbală, comportamentală, agresivă, căci înăuntrul meu aveam o frământare dintre cele mai mari.

Însă atunci când Natalia s-a logodit cu Anghel, apropiatul meu, prietenul alături de care am publicat sub pseudonim, am simțit că ar fi trebuit măcar să-mi veghez iubirea precum Dumnezeu își veghează creația.

Lui Anghel i-am dat tot ce-n sărăcia mea dețineam, dar nu i-a fost de ajuns. Mi-a înhățat icoana de la căpătâi, mi-a luat muza și cadența, vița și avântul. Știam că o iubește dar nu-l credeam meschin.

Mă provocase la duel, și nu o singură dată, doar pentru că suferința mea îi răpea efervescența momentului. Propunea răspicat, ca un primitiv, barbar, ca cel care rămâne în viață să se bucure de femeie. Chipul lui, cu barbișonul de țap și fruntea înaltă spână, căpăta contururi malefice. Micimea lui, fizică și morală, era mai evidentă ca oricând. Și totuși… Ea îl iubea.

Deși, în fața mea, Natalia se jura că-i sunt ființă și făptură, sânge.

Ce-i drept, înainte de sentința divorțului, m-a chemat la Paris, unde se retrase ca să scape de iscoditori. Căci opinia celor din București era sfredelitoare. ”Vino să petrecem o lună de fericire”, mi-a zis. Poate că dacă nu mi-ar fi scris așa, promițându-mi un timp limitat de împlinire, m-aș fi dus. Timpul acela mă obseda. Era ca masa cu hrană de dulce așternută într-o zi de post. Să merg doar pentru înfruptare? La ce folos dacă nu va rămâne a mea întru vecie? Să nu-mi fi pomenit răgazul și aș fi fost în tren. Ne-am fi iubit cât ar fi vrut, fără să-mi spună cât, fără să mă condiționeze. Aș fi mers la Paris chiar și pentru un minut, și n-aș fi dușmănit-o dacă m-ar fi repezit de cum aș fi ajuns. Minutul acela ar fi fost veridic și tot ce-ar fi urmat apoi, sfârșitul lumii, potopul, aș fi sărit din arcă sfidător.

M-am perindat prin gară zănatic, beat, plin de obidă; trecând de nenumărate ori cu pașii împleticiți pe sub fereastra vagonului din care Anghel mă privea iscoditor, apostat.

S-au întors de la Paris logodiți.

De când m-am internat pierd nopțile culcat în pat contemplând tavanul înalt. În locul inimii, în piept îmi pulsează emoția regăsirii Nataliei. O văd alergând diafană, cu aripi de zefir în păr și buzele-i înroșite de sărutări. O apuc în grabă și-o cuprind. O inspir cu fervoare, ca pe un boboc de floare, proaspăt deschis. Se ofilește sub propria-mi răsuflare, înflorind în brațele celuilalt, poetul aclamat al florilor.

Îmi bat clopotele în tâmple, în coloanele frunții. E duminică iar? Se încheie slujba sau a trecut o săptămână din martie? ”E iunie”, m-anunță asistenta.

S-a mai veștejit un ceas, sau două, o lună sau o viață și nu știu dacă amintirile-mi devin iluzii. Mă tem să nu răstălmăcesc adevărul din pricina bolii. N-aș vrea s-adaug noi culori peste pictura gata, stricând-o, transformând-o din artă în simplu tablou. Și destăinuirea, eliberarea, într-o simplă poveste a unui amăgit erou.

Ce bine că bat clopotele, că e zi de sărbătoare, fiindcă în mintea mea întotdeauna am asemuit-o pe ea Duminicii preasfinte.

Și ce bine că nu-i martie, ce bine că nu-i primăvară…

”De ce te prind fiori?

Ce gând te paște?

Vezi tu, e trist să mori

Când tot renaște.”

Spre Primăvară – Ștefan Octavian Iosif



.Anghel.

”Dă-mi aurul care omoară,

Că-s obosit de anii lungi,

De când râvnesc după comoară,

Ca-ntunecații Nibelungi.”

Visul unui Nibelung – Dimitrie Anghel

Îmi simt pleoapele grele, ochii injectați. Am pierdut șirul nopților în care, buimac de somn și neputință, cerșesc venirea dimineții. Cerșesc iluzia unui început. Alte zori să-mi vină, cu Aripa Satanei ruptă, să nu îmi mai miroasă încontinuu a must și tescovină, a vânt iernatic timpuriu.

O licărire blândă de soare pătrunde în odaie după un timp infinit. Cerne pulberea de snoavă a beznei, firele de praf funebre, trezindu-mă și totodată îndemnându-mă la somn. Mi-am dorit venirea dimineții și raza de lumină la adăpostul căreia să reușesc să dorm. Dar totuși, insomnia, ibovnica cea crudă, îmi cere pernicioasă să-i mai spun un vers, să-i cânt, să-i joc. Ce aprigă iubită, avidă de veghe, de ochii mei deschiși. Ce tortură și ce chin, să nu poți uita timpul și să trăiești mereu prea viu.

Natalia suspină părăsită în camera de sus. Din când în când lovește cu piciorul ușa încuiată, cerându-mi s-o deschid. Să îi ridic sechestrul. Îmi urlă că sunt crud.

Fac ce îmi doresc, o țin pe raft sau o constrâng, e a mea, obținută după o așteptare lungă, câștigată prin istovitoare luptă.

Duc mâna la cheie, la buzunarul drept al vestei unde ar fi trebuit să-mi fie ceasul amanetat. Cel primit de la Șteo, cu pseudonimul scrijelit pe carcasă, ca să-mi amintească c-am sălășluit împreună în el. De-aș da Muntelui de Pietate tot ce-l evocă pe dânsul, nu mi-ar rămâne nimic; nici creația, nici femeia, nici aplauzele mute ori lumina de apus oranj.

Sar ca ars din pat și rup de la fereastră perdeaua străvezie, dantelată. Să pătrundă cât mai multă lumină, cât mai multe sclipiri binecuvântate de soare. Pansament să-mi fie, orbire și uitare. Mă închin lucirii dimineții, cerând îndurare. Și ca să fiu iertat, îi strecor Nataliei cheia pe sub prag.

Ah! Femeia aceasta mi-e boală, mi-e parfumul dulceag, tomnatec, al poamelor uitate pe crengile din vârf, mi-e patos și credință, mi-e peste tot și toate, blestem. Am iubit-o neînchipuit, ca un basm, ca pe un vis, toți anii în care a fost a lui.

Pentru ea aș fi murit cu demnitate într-un duel. Aș fi murit și pentru el, de grabă, decât să-l văd nefericit. Eram dispus, l-am provocat, i-am aruncat mănușa de câteva ori, dar m-a refuzat mereu. Ca un laș și un fricos, ca un mare om mărunt ce a fost. A ales să moară precum a trăit, asumat. Dar nu înainte de a se pirograva în sufletul ei. Nu înainte de a ne blestema.

Naiba să-l ia de evadat al vieții, efervescent alcoolic și trișor amoros! Naiba să mă ia pe mine că am cunoscut femeia mai mult decât mi-a fost sănătos. C-am ucis-o de câteva ori și c-am lăsat-o să învie.

Oricât de absolut e adâncul în care arunci femeia, își întinde gheara din neant și te cuprinde de gât, amintindu-ți că indiferent de câte ori ai ucis-o și oricât de adânc sau de departe ai îngropat-o, continuă să trăiască.

Ce-aș fi putut să fac? O desprindeam de inimă și mi se risipea în trup ca fierea-n ficat. Iubeam la ea aerul pe care-l respira și gândurile negândite, umbletul, mireasma gurii și a palmei, curbura gâtului. Tot ce simțea și tot ce îi era făptură. Iubeam la ea până și faptul că-l iubea pe el. Dar după ce a devenit a mea, nu am mai fost capabil de o iubire atât de bolnavă și de absolută.

Șteo, tăntălăul, nu s-a dus după ea. Și cât a făcut-o să sufere. Cât a suferit biata de ea la Paris. Dacă nu apăream să-i oblojesc rănile, ar fi fost capabilă să-și pună capăt vieții. Ne-am iubit intens, turmentați, ca să uităm de melancolii și credință. Mi-a jurat iubiri cât pentru șapte vieți și veșnică recunoștință. Spunea că-i sunt mierea din vinul amar și sec, că-i răpesc fericirea dacă n-o iubesc. Cum aș fi putut? Tocmai ei?! Și cu bună știință?! Mai bine aș fi murit decât să nu o proslăvesc.

Iar ea, ea ce-mi face?! Mă tratează ca pe un capriciu, mă chinuie, mă desființează, mă îndepărtează cu un simplu gest din braț. Și pentru ce? Pentru că-i cer o fărâmă de îngăduință, un praf din bunăvoința pe care Șteo a primit-o infinită?

Îmi simt pleoapele închise dar mintea mi-e alertă. Dincolo de genele strânse aud și simt lumina-amiezii cernută. Nu dorm, nu pot s-adorm, nu pot să nu mai fiu. Nu pot să alung din mine conștiința, cea de care m-am eliberat cândva cu atâta ușurință. Îmi cânt durerea, iubirea, insomnia, prin versuri trâmbițate, dar nimeni nu m-ascultă.

Deasupra-mi adie himere; Fata Morgana, Natalia… oricine ar fi, aievea sau ba, mă tulbură și mă apasă. Inima îmi strânge de-o grijă neînțeleasă. Mă urmărește cu ochii ei chihlimbarii, cu chipul cuprins de-o mută agonie. Știe! Știe că el, eternul rival, prin moarte imbatabil, mi-a lăsat la îndemână o singură soluție. Îmi ia pistolul de la tâmplă, mă mustră fără glas, și-apoi mă culcă pe trena rochiei ei. În coate și-n genunche umblu după ea, lipsit de demnitate, plin de păcat.

Și-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri profane,

Se face liniște și pace pe-ncetul ca într-o săhăstrie

În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie

Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane.

Melancolie – Dimitrie Anghel



.Natalia.

Cine zice c-a iubit și nu a fost nebun, minte, sau n-a iubit cu adevărat. Nu cred că poți iubi veridic dacă nu-ți pierzi conștiința.

”Doi călători – veneau pe drumuri opuse – și m-au întâlnit în calea lor. Din două lumi deosebite veneau și fiecare m-a îmbiat, m-a rugat îngenunchind, plângând, amenințând că moare dacă nu-l urmez”.

Helianta – Natalia Negru

N-am iubit pe unul sau pe altul, ci un pseudonim. Un suflet și două firi, Erosul meu divizat. Unul purtând lira în palme iar celălalt cu arcul înarmat.

Cel dintâi era blând și misterios, frumos. Era mai mult decât un om, era apă vie. Purta în glas și în privire însușirea sfinților, iar cugetul i se înfățișa sacru, melodios, ca o cântare de basm și de rugăciune. Intra în inimă firesc, precum intră visul în mintea neprihănită a unui copil. Îi eram odă și folclor, prin suflu țesea goblenuri de stele și flori, înveșmântându-mă regină în Olimp. Călcam alăturea de dânsul de parcă aș fi plutit într-un veșnic anotimp de primăvară. Desprinderea de el mi se înfățișa mai chinuitoare ca desprinderea de viață; o rătăcire însetată prin genunea uscată în care istovul e lipsit de Dumnezeu și plin de Satană.

Celălalt se apropia ca un haiduc, ca un vifor, luând totul pe sus, smulgând pomi din rădăcini și inimi dintre coaste. Năpustea peste suflet ca un torent, scoțându-l de pe făgaș, alungându-l din matcă. Sub ochii lui îți pierdeai inocența fără să fi făcut nimic. Te alunga și te chema după bunul plac, ca un stăpân despotic și absolut. Oriunde în firea ta, în minte, trup sau suflet, intra ca acasă. De parcă i se cuvenea. ”Tu crezi că poți să fugi de mine?” Mă întreba adesea. Nu era chip, într-adevăr. Eram o biată opiomană iar el un câmp de mac.

Cuvântul ”frumoasă” mă înfățișa în ochii unuia ca pe-o icoană, în ochii celuilalt ca pe o femeie demonică, fatală.

Aș fi putut să stau nemișcată iar Șteo mă iubea deplin. Ar fi putut, măcar din când în când, să mă îndrăgească pentru un gest, un chicot, pentru o faptă sau pentru un gând al meu. Nu doar pentru faptul că respiram, prin bunăvoința lui Dumnezeu. Viața alături de el era o nesfârșită tihnă, fără căpătâi și fără contur, un ocean lin ce absorbea adieri și vijelii, fără să-l tulbure sau să-i iște valuri. Era o derută, o plutire rătăcitoare, din care voiam, la un moment dat, ori să m-arunce la mal ori să mă tragă-n adânc.

Șteo trăia suav, pe baza unui suspin, al unui of aprins, al unei resemnări sfinte, fiind neglijent, tăcut și absent. Aveam nevoie de la el de un moment de furie, o pulsație de viață, o clipă trezitoare pe care n-am putut să o obțin nici măcar atunci când i-am înmânat decizia de divorț. A acceptat-o spășit, de parcă îi era totuna. De parcă ar fi vrut să nu îl mai iubesc.

Anghel n-avea alt țel în viață decât să fiu a lui. Era capabil de o iubire care putea zgudui Universul din temelie, o iubire ce transforma sângele în șuvoaie de foc și valsul în tango. O iubire nestatornică, nebunie curată în doi, necernută și iscoditoare, fără răgaz pentru a trăi. Avea mereu la îndemână motive de disperare. I se părea că nu mă are destul. Trebuia să mă ferece, să mă țină sub privire, să mă pedepsească pentru simplu fapt că-i aparțin.

Oare de fiecare dată când iubim trăim o deziluzie?

Trecură atâtea nopți albe, așteptând după Șteo, încât atunci când Anghel apăru la Paris, mi se păru închipuire. M-a găsit mai mult moartă decât vie. În afară de apucături vitale nu mai aveam nimic; nici viziune și nici aspirații, doar nimb de nimiciri. Umblam pe bâjbâite, găsind hodină doar în ochii lui. Numai el înțelegea chinul, melancolia zilelor, numai el putea pricepe povara ca un ins asemenea lui Șteo să te fi iubit.

În nopțile lungi, de-o vitregie surdă, în care Anghel mă încuia fără pic de lumină sau de căldură, fără să lase pe nimeni să intre la mine, stăteam la fereastră și număram la aștrii. Număram calea lactee, scurgerea clepsidrei, a vieții, irosirea fiecărei suflări. L-auzeam din camera vecină cum scapă cartușele pe jos. Cum le împrăștie pe pupitru și ele se rostogolesc spre podea, pic cu pic. Și nu o dată m-am speriat, în acalmie, jinduind ca el să treacă la fapte, să acționeze. Până când dorința mi s-a împlinit și a tras cu acel pistol împrumutat, pe care i l-am luat de atâtea ori de la tâmplă.

Și-au căutat amândoi eternitatea, crezând-o pierdută, în mine. Nevoia de a-și pune capăt vieții, în inima mea. Să le port cadavrele vii.

Aș fi vrut să mor trupește deodată cu ei. Să fim toți trei. Să ne îngroape laolaltă, de s-ar fi putut, îngrămădiți într-un sicriu. Să ne uite în cimitir sub aceeași identitate, scrijelită pe piatră sub forma unui pseudonim.




Spread the love

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Romanian RO English EN French FR Spanish ES