Două zile în Chile, jurnal

Mă uit cu nostalgie la pașaportul pe care îl anulează, dincolo de geamul ghișeului, un domn corpolent. Are o atitudine relaxantă, care nu se potrivește prea bine cu epoleții de pe umăr și cu hărmălaia de dincolo de ușă. În Tg-Mureș, serviciul de pașapoarte e îngrămădit laolaltă cu cel de buletine, permise de conducere, eliberare numere auto și alte chestiuni, într-o clădire verzuie cu geamuri fumurii. Aici se rezolvă problemele variate ale cetățenilor. Într-un ritm chinuitor de încet, dar cred că până la urmă se rezolvă. După ce îmbătrânești vreo șapte ani, ți se albește părul sau te părăsește, rezolvi ce ai de rezolvat.

Noroc cu pandemia, că s-au modernizat un pic cei care lucrează în administrativ și au adoptat un sistem de programări online. Un pic de modernizare care face aerul mai respirabil în clădirea în care intrai cărând cu tine sacoșe pline de răbdare, care oricum nu-ți ajungeau, și ieșeai de-acolo sleit, șifonat și te rugai să nu te mai întorci niciodată. Ei bine, acum e mai ok. Te programezi online și, surprinzător, programul se respectă. Mai au încă de lucrat la site, care bineînțeles că funcționează anapoda și trebuie să intri pe șaișpe mii de pagini separate să plătești, trebuie să printezi factura, că nu e bună dovada de pe telefon, deci până la urmă tot ar fi bine să ai un dosar cu șină și etc. Dar mergem în direcția bună. Ca melcii, dar e totuși progres.

Mă cheamă domnul la ghișeu, ia pașaportul vechi, facem poza, încercăm să ne descurcăm cumva cu dovada plății, dar fără nervi și fără stres. E de bine. Se mișcă totul destul de fluid. Îmi răsfoiește pașaportul cu vize și se miră. Da’ ați umblat ceva prin lume. Zâmbesc. În Argentina văd că ați fost de multe ori. Aveam cel puțin șase vize de Argentina, răsfirate pe câteva foi. Doar o dată, zic. Ridică din sprâncene dar nu zice nimic. Simt nevoia să-i explic. Am ieșit pentru câteva zile prin țările vecine și ne-am întors. Propriu-zis am fost în Argentina de trei ori, dar în vacanță doar o singură dată. Nu știu dacă are logică ce-i spun, nu știu nici dacă m-am exprimat cum trebuie. Mă întreabă de câteva țări. Zic una, alta, pe scurt. Vede ștampila de Chile. Cum e acolo? întreabă. E ploaie, îmi vine să zic, dar răspund că e frumos. Schimbăm câteva amabilități și las următorul client programat să vină la ghișeu.

Oare cum e în Chile mă întreb și eu în timp ce ies din clădirea cu geamuri verzui.

Ultima oară când ne-am cumpărat bilet de avion, ghid turistic, am făcut câteva rezervări și ne-am stabilit traseul, Chile a fost cuprins de proteste majore. O altercație care a făcut țara nesigură și care ne-a schimbat radical planurile de călătorie. Din nefericire, în luptele acelea de stradă din 2019 și-au pierdut viața 29 de oameni, deci vacanța noastră ratată a fost chilipir. Nici măcar atâta. Ideea e că nu am mai mers în Chile. Dar înainte de asta am mai avut o încercare nereușită să vedem cea mai lungă țară din lume.

Am ajuns în Patagonia, ținut împărțit de Chile și Argentina, în iarna anului 2018. Iarnă la noi, vară la ei. În acest capăt îndepărtat de lume, bătut constant de vânturi năprasnice, se concentra mare parte din vacanța noastră de trei săptămâni. Fiind un loc așa de îndepărtat, pustiu și costisitor, majoritatea celor care ajung în Patagonia încearcă să ajungă în ambele capete ale ei, în Chile și Argentina.

Drumețiile montane sunt populare în ambele părți ale Patagoniei și programul nostru includea câte un circuit montan în fiecare țară. Însă, cu două zile înainte să decolăm, am dat de o informație îndelung scotocită pe net, că Parcul Național Torres del Paine din Chile, unul dintre cele mai mari și mai cunoscute, nu mai permite drumeților să facă traseul prin Patagonia fără rezervări prealabile. Totul începând de atunci, din ianuarie 2018.

Vestea nu ne-a luat prin surprindere doar pe noi, ci pe destui turiști care spuneau pe forumuri că nu găsesc unde se fac rezervările și că vor merge la fața locului ca să vadă. La fel am făcut și noi. Am hotărât să mergem și să vedem. Am închiriat un cort din El Calafate, Argentina, am luat autobusul și ne-am dus vreo cinci ceasuri până în Puerto Natales, Chile. Am trecut pe la vize.

Clădirea de frontieră dintre Chile și Argentina era decorată cu postere cu fotbaliști. Chile era campioana Americii de Sud la acea vreme. Ne amintim c-am urmărit câteva meciuri din campionat, că ne-am amuzat de crainicii sud-americani care urlau la gol din toți plămânii: goool, go,go,go,go, gol, gooooooooooooooooooooooooooooooooooool. Comentariul lor e mai aprins și mai animat decât ce se comentează la noi sau în Europa. Ne uităm la postere, ascultăm alți turiști aflați în rând care discută iar despre traseul O și W din Tores del Paine (cele mai cunoscute trasee montane din Patagonia chiliană).

S-a discutat și pe autobuz continuu despre programările care erau necesare, despre cum nu exista un site care să le coordoneze (poate între timp s-a schimbat). Dintre turiști, unii erau încrezători că totul se rezolvă la fața locului, alții erau dispuși să aștepte până vor găsi loc. Unii erau resemnați, alții nervoși. Noi între ei, când la un pol, când la celălalt. Chiar dacă de acasă ne-am dus cu gândul să facem circuitul W, acum eram dispuși să facem orice traseu, mai mic sau mai mare. Orice, doar să luăm o potecă sub pași.

Când am ajuns în autogara din Puerto Natales erau deja instalate acolo niște mese pliabile la care ne așteptau agenți și reprezentanți ai parcului. Ne-au înștiințat de la început că nu putem intra în Torres del Paine fără rezervare. ”No puedes!”

Era așa de tristă atmosfera aia… becurile de neon oarbe, ploaia de afară și cerul coborât, întunecat. Oamenii nervoși care căutau prin telefoane tot felul de opțiuni, spaniola chinuită care se vorbea, frigul, băncile de plastic înghețate… totul era gri.

În cele din urmă am priceput că aveam o singură opțiune: să luăm a doua zi de dimineață un autobuz și să mergem până la linia de start a traseului, iar de acolo să vedem eventual niște vârfuri, dacă prindeam cerul senin. Dar pe traseu nu puteam pune piciorul. No puedes și No puedes.

Ne-am uitat o vreme la cei câțiva care au cotcodăcit, care voiau să schimbe legea atunci, pe loc. La alții care au bocit sau suspinat.

Era târziu.

Am ieșit din autogară și ne-am plimbat prin ploaie pe un drum mărginit de case cu porți ferecate. Am găsit un camping, sau mă rog, ceva asemănător unui camping – curtea unei case, cu niște toalete lipite de o baracă în care îți puteai încălzi un ceai. Era ok. Oropsiți cum eram, nu ne păsa prea mult. Am întins cortul ca să ne ocupăm locul și pe urmă am plecat în oraș. Am trecut pe la diverse agenții de turism în încercarea de a găsi totuși ceva disponibil, o variantă care să ne ducă pe traseu. Tot ce ne-au putut oferi agențiile erau rezervări peste cinci zile ori mai târziu. Nu puteam aștepta atât având în vedere că și traseul în sine ne mai lua câteva zile ca să-l parcurgem.

Ne-am dat bătuți și am vizitat ce era de vizitat prin Puerto Natales, unde nu sunt prea multe de văzut. Ne-am adăpostit de o rafală de ploaie într-un supermarket. Mi s-a părut fascinant că au un supermarket așa de modern, de mare și de bine dotat, la capătul lumii. În Argentina magazinele de acest gen erau mai modeste și muuuuult mai scumpe. Ne-am luat câte ceva de mâncare și cred că am pierdut vreun ceas prin magazin, căscând gura la noutăți. De lângă casa de marcat Liviu a agățat vreo trei cutii de vin. Cutii, da. Zice că merg la cort, la baracă. Mâncăm bine, bem, ne uităm cum plouă și aia e. Mâine decidem ce facem.

Ne-am întors în camping și-mi amintesc că stând în baraca aia am avut un sentiment că îs pe undeva pe coastă în Anglia, Irlanda sau Scoția, undeva unde vremea e caracterizată de ceață groasă și de ploaie persistentă. Prin curte se adunau băltoace și oricât te fereai, și orice echipament aveai, tot îți ajungea apa cumva la piele. Ba în bocanci, ba pe spate, ba te udai până la coate încercând să ancorezi cortul… n-aveai cum să rămâi uscat.

Am mâncat ceva ușor, pate și unt, franzelă proaspătă, brânzeturi și ne-a picat bine. Mergeau super și cu niște vin. Deci vinul ăla luat la cutii mici de 500 de ml era super bun. Se lăsa băut tare bine.

Pe când s-a înserat ne-am dus la somn. Se mai potolise ploaia, dar toate erau ude. Hainele ude le-am îngrămădit cumva într-un colț al cortului, să încercăm să dormim în uscat, să ne fie confortabil cât de cât. Încă vreo cutie de vin am terminat-o în cort, la lumina lanternei, povestind. Am râs, un haz de necaz care îți tihnește în astfel de situații, și apoi ne-am pus la somn.

Nu știu cât am dormit, dar la un moment dat ne-a trezit un fâșâit puternic, de parcă cineva ne zguduia cortul. Am tresărit speriați și de cum am deschis ochii am văzut ușa noastră de cort cum flutura în vânt, agitată, de îți era imposibil să o prinzi și să o ții nemișcată. Afară turna cu găleata. Cumva am reușit să prindem ambele capete ale ușii. Pe când să-i tragem fermoarul la loc, am descoperit că era rup. Nu se mai închidea nici cu slujbe. Stăteam amândoi în genunchi, cu brațete întinse, încercând din răsputeri să împiedicăm ploaia să bată în cort. Am reușit asta într-o foarte mică măsură. Ne ploua pe mâini, pe față, ni se scurgea apa pe piele și ne zgribulea. Și peste toate astea, care nu mai păreau haioase deloc, am simțit cum mă ia cu rău. Dar un rău cumplit, ca după cea mai grozavă beție. N-am putut nici să mă ridic. Noroc că ușa la cort era deschisă și-am scos capul afară că altfel aș fi vărsat în interior.

Continua să plouă, simțeam cum mă picură pe ceafă, cum îs cu palmele până la încheietură în noroi, cum tot vinul la cutie se grăbește să iasă afară. Mai sar din detalii că nu-s pitorești. Cu chiu cu vai am ajuns la privatele alea, ca vai de mama lor. Am făcut drumuri înainte și înapoi prin curtea mocirloasă de nu știu câte ori. Bocancii îmi erau încărcați cu noroi, de abia îi trăgeam după mine. Bătea vântul, ploua, eram amețită de abia îmi știam direcția, iar prăpădita de baracă, în care ne-am fi putut adăposti, era încuiată cu lacăt.

După câteva ceasuri chinuitoare m-a lăsat un pic greața și m-am înapoiat în cort. Liviu stătea în colțul opus al ușii, ghemuit, cu toate cele adunate pe lângă el, ca o fortăreață de boarfe, și încerca să moțăie. M-am suit pe maldărul de lucruri și îngrămădiți, am mai dormit vreo oră sau două, încercând să ignorăm ploaia care ne umplea cortul, să ignorăm vântul, starea de rău, să ignorăm totul.

A doua zi, nici nu știam ce și cum să împachetăm ca să păstrăm alea două perechi de șosete care au mai rămas uscate, uscate cum erau. Nu ne-a mai venit să urcăm în nici un autobuz, să mai vedem vreun vârf sau să mai stăm încă o noapte așa. Puteam să ne cazăm pe undeva prin oraș la vreun hotel dar am făcut greșeala să verificăm cum era vremea în Buenos Aires…

În capitală era soare, vreo 28 de grade, și mai – mai că n-am alergat spre autobuzul ce ne ducea înapoi în Argentina. Aveam degetele șifonate de la atâta umezeală, simțeam că nu o să-mi mai fie cald niciodată și chiar dacă înainte să părăsim Puerto Natales am avut un sentiment de regret, abia așteptam să mă bucur de soare.

Am trecut iar de viză, alte ștampile, înapoi în El Calafate. Am înapoiat cortul și domnul de la shop, ca orice argentinian, era lezat că ne plângeam de cortul lui. Ironic, că el tocmai atunci lucra cu un clește la fermoarul altui cort pe care voia să-l închirieze. Când am scris de Patagonia, în aliniatul de început am zis că am un singur sfat de dat, și anume să-ți iei cortul cu tine.

Dacă e să o iau cu efectul fluturelui, faptul că am închiriat un cort stricat a dus la mai multe alte chestiuni negative. N-am stat în Chile cât am fi vrut și ne-am schimbat zborul spre Buenos Aires. Schimbarea a dus la anularea cursei noastre spre New York. Am petrecut restul vacanței la telefon cu Expedia, cu care n-am mai colaborat de atunci, și cu Aerolineas Argentina care s-au dovedit cum nu se poate mai inutili și nepăsători. După îndelungi convorbiri, am sfârșit prin a plăti peste 500$ ca să ne primim biletele de avion înapoi. Între timp, ca să echilibrăm cât de cât balanța vacanței, am făcut o escapadă de o săptămână-n Uruguay.

Long story short, da, în Chile a plouat mult. N-am văzut nimic din el, dar viza stă mărturie c-am fost.