Povestiri

Orientala

M-am născut într-o zi albă. Venirea mea pe lume în acea zi a fost neașteptată, după cum a fost si plăpânda zăpadă ce cădea cernută din nori peste puful păpădiilor târzii din aprilie. În podișul transilvan n-a mai nins în miez de primăvară de zeci de ani, poate chiar și de o suta, iar oamenii s-au minunat peste măsură de isprava vremii. Precum și tata s-a minunat necontenit de isprava mamei.

Mama era o femeie împlinită la trup, cu pielea fină, buze subțiri și nas ascuțit. Ochii, obrajii și bărbia nu aveau nimic deosebit, erau banale, dar așezate pe chipul ei într-o armonie perfectă. Avea alura unei persoane de care prinzi drag la prima vedere, fără să știi motivul. Nu te frapa prin înfățișare sau voce, dar personalitatea ei colorată era pentru cei din jur ce e nectarul florilor pentru albine.

În acea zi din aprilie tata o găsi pe mama așezată-n leagăn, hintându-se încetișor, cu ochii ațintiți pe fereastră. Afară, fulgii mărunți dansau încântați de eliberarea târzie. Perdelele greoaie erau date la o parte lăsând natura să strălucească-n odaie. Tata se opri în prag, admirând îndelung tabloul candid. Mama cânta încetișor trecându-și blând mâinile peste pântecul plin. Vorbea melodios cu mine, fără rimă și fără cuvinte știute pe de rost. Îmi cânta peisajul, bucuria faptului că mă poartă, intona oda dragostei fără de margini. A fost prima oară când m-a numit păpădie. Lui tata chipul i se coloră de zâmbet. Nu era o denumire tocmai potrivită pentru băiatul său; fiind atât de sigur că-n pântecul mamei zace un flăcău sănătos, pe cât era mama de sigură că va naște o fetiță plăpândă cu ten rozaliu și ochii mari.

Vremea se răci în aprilie inopinat, la fel de brusc precum începu să ningă. Soba era ticsită cu lemne care trosneau sub flăcări dar încăperea înaltă mai avea nevoie de timp până să se încălzească. Mama a stat o vreme în apropierea focului însă căldura o ameții. Se așeză lângă fereastră, dar acolo simțea cum îi trec prin trup fugari, nehotărâți, fiori răcoroși. Tremurul era mai mult o senzație, un sentiment transmis de peisaj. Se întâmplă adesea să ai impresia unei adieri geroase când privești un peisaj de iarnă, fie el aievea sau pictat, sau să resimți pentru o clipă căldura zilelor toride de vară atunci când admiri plaje tropicale sau câmpii cu iarba arsă de soare.

Tata observă tremurul trupului firav. Luă șalul de pe spătarul canapelei și se îndreptă spre iubita lui soție ca să-i cuprindă umerii cu el. ”Nu-i vremea” o auzi pe mama murmurând, oprindu-se din cântat. Văzându-i privirea speriată și mâinile petrecute pe sub burtă, tata încremeni în loc. Știa ce se întâmplă dar nu avea habar încotro să o apuce. Îngenunche în fața ei rugând-o tăcut să îl îndrume. Chipul mamei se preschimba sub fiecare spasm de durere. Respira sacadat și îi era teamă. Strânse mâna tatei de parcă ar fi vrut să i-o frângă. Atunci se dezmetici bărbatul devenit pentru câteva clipe vlăguit, și-n grabă o puse pe mama în mașină. Înaintară cu viteză spre maternitate.

În timp ce ștergătoarele colindau parbrizul dintr-o parte în alta înlăturând fulgii răzleți, tata repeta mașinal că nașterea e prea timpurie. Mama, printre ofuri și suspine, îi spunea că m-a stârnit să viu zăpada târzie.

M-am născut în seara aceea de douăzeci și opt aprilie. Nu-mi arătase nimeni atunci fulgii de nea, ci m-au pus într-un clopot de sticlă sub care am stat pentru mai multe luni. Când m-au luat acasă, tata uitase că-și dorise cândva băiat. Dansa încântat cu mine pe brațe. Pe mama o slăbise nașterea și teama continuă că nu voi supraviețui. Mă privea mereu de parcă nu aș fi fost aievea. Mă botezaseră târziu, dându-mi numele Adela. Dar nu mi-au spus vreodată altfel decât Păpădie sau Fulg de nea. 

Pe mama mi-o amintesc cu greu. A plecat timpuriu de lângă noi. Imaginea ei neclară, tremurată, a fost persistentă în sufletul meu mulți ani. O conturam cu mâna iscusită de copil, cu sufletul neștiutor și curat, plin de drag, și o păstram lipită de inimă. Pe tata l-am purtat în umblet și-n gând, în respirație și-n bătaia genelor. Nu trebuia să-i îngroș conturul, silueta, și nici să-l lipesc ca și un timbru pe plic. Era el, parte din mine, eu parte din el.

Tata a fost neschimbat. A rămas mereu la fel, același bărbat cum îl știam la vârsta de cinci ani, doisprezece, și optsprezece ani. Identic mi-l amintesc și acum, după nenumărate primăveri. Avea mustața neagră, stufoasă, în armonie cu sprâncenele dese și întunecate. Tenul roșiatic, bătut de soare, și ochii mici îl înfățișau ca pe un ins venit de pe meleaguri spaniole. Era înalt, trupeș și mândru. Purta același gen de haine și nu mi-l pot închipui îmbrăcat altfel decât în obișnuitele-i cămăși închise la gât. Deasupra cămășilor își lua, în funcție de vreme, un pulover, sacou sau palton. Când era cald, doar câte o vestă, și-și sufleca mânecile lungi până mai sus de cot. Privirea îi era zâmbăreață chiar și atunci când buzele-i stăteau strânse, fără gând de surâs.

În copilărie am fost fascinată de palmele lui calde, pe care le căutam curioasă când gerul era crunt. Credeam că au ceva special de rămâneau mereu atât de călduroase. Iarna, când ne plimbam împreună, îmi strecuram degetele înghețate în palma dezgolită a tatei, căutând în ea căldura ce nu mi-o putea oferi o mănușă îmblănită și nici un buzunar. Dintre toate anotimpurile, iarna mi-a plăcut cel mai mult și din cauza acestui amănunt. Dar în primul rând din cauza omătului.

Zăpada mi-a fost magie, una dintre efemerele bucurii ale copilăriei. Singurul ei cusur era că nu rezista în casă. Nu de puține ori am așezat-o în pătură, pleduri sau plase, o cărasem pe brațe cu gând să-mi fac în ea culcuș. Să o aștern peste cearceaful patului și să adorm în îmbrățișarea ei pufoasă. Oameni de zăpadă, fortărețe, bulgări veseli și zurlii prindeau viață modelați de plastilina albă, infinită, răsărită o dată cu venirea iernii. Așteptam prima ninsoare în fereastră, privind curioasă la becul de iluminat sub farmecul căruia descoperisem că fulgii se vedeau mai clar. Îmi amintesc că mereu începea să ningă spre seară, uneori chiar noaptea, și-n zorii zilei o pătură albă de vată acoperea curtea. Mi-a fost drag de zăpadă și nu de puține ori ascultasem fascinată povestea tatei cum că la nașterea mea, la mijloc de primăvară, venise omătul să mă ursească.

Basmul ideal era cel în care ningea fantastic, iar tata mă însoțea pe potecile înghețate unde patinam și mă purta cu sania pe dâmburile satelor. Mergeam la Seuca, Botorca, Adămuș, vizitam familii de țărani în odăile lor mici, cu uși apăsate și late. Tata, care era înalt, țin minte că trebuia să se aplece sub tocul dublu. Mie îmi plăcea să rămân o vreme între cele două uși, ca într-o lume înghesuită, bună doar pentru copii. Tata nu accepta să fie primit în casele de oaspeți. Îi tihneau cămăruțele de peste curte, cele cu vatră, îngrămădite și călduroase.

În casele ”dinainte” sătenii își țineau bibelourile, mesele ovale, coarnele de cerb instalate pe panoplii sculptate, dantelăriile și păretarele țesute în culori aprinse. Chiar și pe timp de vară, rămâneau reci și ciudat mirositoare, plutind într-însele un aer umed și stătut. Mirosul inutilității. Pe când bucătăriile cu cuptor pe colț și masa nelăcuită în mijloc, cu băncile de lemn înalte acoperite de perine înfoiate, aspre, pe care trebuia să mă cațăr, mirosul de coceni arși plutind prin odaie, împrăștiau mireasma vieții și îmi erau dragi. La fel și tatei. Mulți dintre cei pe care-i vizitam ne erau neamuri apropiate sau îndepărtate, rude prin alianță, gintă, cunoscuți a căror cunoaștere exista pur și simplu fără a știi când s-a întâmplat și cum. Rădăcinile mi se întindeau peste toate dealurile, prin toate casele și pădurile de barzi. Nu era loc pe care să-l cutreierăm și care să ni se pară străin.  

Când am plecat de acasă s-a prăbușit în mine o lume. Peste ani, afară de dorul de tata, de fereastra la care mi-o închipuiam pe mama atât de des, ca o pictură pe sticlă, un vitraliu sfânt, bisericesc, îmi era un dor nespus de satele ninse întru veșnicie și de meleaguri.

Tata mă obligase să plec de acasă spunându-mi că mă va urma. Dar ultima oară l-am văzut făcându-mi cu mâna de pe peron, în timp ce mă depărtam cu privirea întoarsă spre el. L-am văzut neclar, tulburat, fiindcă ochii îmi erau prea plini de lacrimi, prea îngreunați. Nu cred să fi plâns vreodată în viață mai mult decât în acea zi. Nici când binecuvântatul meu soț, Richard, a plecat în lumea de dincolo. Nici măcar atunci. Dumnezeu mi-e martor că l-am iubit nespus, dar moartea e un lucru firesc.

Copilăria mi-o petrecusem în oraș într-o casă înaltă cu ferestre mari. Aveam o curte mică în spate și doi meri de vară care făceau poame zemoase și dulcii. Înfloreau cărnos și bogat, prin mănunchiuri de flori albe, greoaie. Nu știu dacă trecerea timpului schimbă culoarea amintirilor, dar imaginea ramurilor încărcate cu flori, ca niște bulgări de zăpadă, îmi este una dintre cele mai prețioase.

Adunasem amintiri nenumărate din viața-mi agitată. Trăisem bine, intens și adorabil, dar ori de câte ori melancolia adia deasupra frunții mele, mă întorceam acasă.

Curtea din spate era mai mult lungă decât lată, iar la capătul ei se găsea un gard de lemn. Unul dintre meri se afla în apropierea acestui gard, răsfirându-și crengile bogate în curtea vecină. În dreapta lui era căsuța copilăriei mele; un culcuș cu trei laturi și acoperiș, sub care stăteau stivuite lemnele de foc. În fața stivei de butuci se afla o masă rotundă de fier și două scaune pe șezutul cărora tata punea mereu perne moi. Acolo-mi beam ceaiul, tacticos, scriam în jurnal și-mi imaginam tot felul de aventuri. Era biroul meu, atelierul, casa viselor neîngrădite, parfumate a pădure.

Tata stătea cel mai adesea pe prispa casei și citea. Uneori lucra. Mă privea mereu senin când mă jucam sau mă hintam în leagănul ce-l agățase chiar el de brațul solid al pomului. Hinta atârna din mărul mai bătrân dar viguros, aflat la mijlocul curții. Era un leagăn simplu, un lanț lung și gros, la mijlocul căruia prinsese o bucată, nu foarte lată, de lemn. Iar mărul acela, îmi amintesc, era cel preferat. Nu știu dacă din pricina hinții sau fiindcă era mai aproape de prispă. Sau poate fiindcă nu-și înstrăina din ramuri pe la alte curți. Oricum, cel mai adesea îmi așezam pătura la umbra lui. Uneori se așeza și tata alături și jucam tot felul de jocuri. Alteori ne așezam în șopronul de lemne și beam limonadă sau ceai. Luam câte o gustare dulce.

Momentele petrecute sub măr și în șopron au început să se rărească o dată cu înaintarea în vârstă. Mă deranjau gâzele mici care se urcau pe mine și mă agasau, mă lua cu tremur de răceală sau curent, amorțeam din pricina pozițiilor incomode. Mă mai duceam sub măr și întârziam câte un ceas sub el doar când era înflorit și vântul adia, lăsându-mă ninsă de flori. Viața mi se părea nespus de frumoasă.

Regret că n-am stat mai mult sub acei pomi cu mireasma ambroziei, că nu am inspirat cu nesaț din parfumul lor, că nu mi-am petrecut mai multe clipe în fața ferestrei care dădea înspre stradă, pe prispa casei alături de tata sau la masa mică, rotundă, din șopron. Că n-am luat la pas hotarele lucrate, satele sulemenite primăvara, că n-am apucat să dau binețe oamenilor care au rămas. Tot ce-am trăit acasă mi se pare atât de puțin. Nu mai mult de o clipă.


Prietenul cel mai bun al tatei era Efrem. Omul solid, chiar umflat aș zice, cu barba deasă și chelie, care ne vizita aproape zilnic. Când nu venea el, mergea tata la dânsul, și nu de puține ori mă întrebasem cum de nu se săturaseră unul de altul. Efrem Mehler era căsătorit cu Lena și împreună aveau doi copii: Madeline și Simion. Madeline era mai mare decât mine cu un an iar Simion mai mic cu trei ani. Când venea întreaga familie Mehler în vizită, simțeam lipsa mamei. Madeline, împreună cu mine și cu Simion povesteam de-ale noastre, în timp ce bărbații tratau serios probleme politice. Intrau în dezbateri și-n vorbe contradictorii care le făceau glasurile să tresalte. Uneori căutau să vorbească subiecte confortabile Lenei, care stătea alături de ei tăcută. Fără voia lor ajungeau iar și iar la aceleași subiecte plicticoase pentru femei.

Poate din această cauză Lena mi s-a părut ștearsă, lipsită de personalitate și de inedit. Își purta părul legat la spate, într-un coc strâns. O cărare albicioasă, adâncă, mergea, pe partea stângă a frunții, până în creștetul capului. Avea chipul frumos, ochii mari, cu riduri fine la colțuri, și sprâncene puțin cam groase pentru o femeie, nasul un pic cârn, buze lungi, nici groase, nici subțiri. Era slăbuță și mărunțică, statura scundă ieșind în evidență cel mai tare când stătea alături de soțul robust.

Efrem era mai înalt și decât tata iar burta rotunjoară, ce dospea cu fiecare zi, chinuia nasturii vestei încheiate. Când asculta, analiza interlocutorul mângâindu-și absent barba creață; acel pămătuf dezordonat ce-i curgea de sub bărbie. Când vorbea, îi plăcea să gesticuleze ori să-și miște degetele pe masă, ca pe clapele unui pian. Ambii copii îi semănau lui la statură. Încă de la șaisprezece ani, Madeline își depășea mama în înălțime cu câțiva centimetri buni.

Madeline avea părul negru, abisal, și-l împletea într-o coadă lungă care se cârlionța la capăt. Câțiva zulufi inelați îi încadrau fața lunguiață. Era frumoasă. Sau cel puțin așa o vedeam eu. Vorbea mult și zâmbea des. Dar veselia nu părea să o prindă. Mereu îi atribuisem o imagine gravă, melancolică, tăcută și tristă. Poate din pricina mamei ei. Aveam impresia că e mai încântătoare atunci când o preocupa ceva, decât atunci când gura mică și plină se deschidea într-un zâmbet.

Simon a fost dintotdeauna rotofei și rozaliu. Spre necazul lui, nu-și pierduse această constituție odată cu venirea adolescenței. Era retras și prea tăcut pentru binele unui băiat, dar un prieten bun.

Mehlerii erau evrei. Când eram mai mică nu înțelegeam de ce nu suntem și noi. Sau de ce ei sunt considerați diferiți. Tata n-avea niciodată un răspuns prea bun. Nu era credincios dar nici nu se considera ateu. Nu credea să fie necesară impunerea unei religii sau urmarea unui anume cult și mai mereu se eschiva când discuțiile alunecau în această direcție. Deși eu aș fi vrut să știu, să am o îndrumare, să-i urmez povățuirea. Poate că tocmai din acest motiv nu m-a mărginit, nu m-a indrumat spre ceva anume, necunoscând adevărul absolut. Pentru că l-aș fi urmat orbește.

Sinagoga era vizavi de conacul unei foste familii nobiliare maghiare și am vizitat-o adeseori. Biserica ortodoxă de lemn era pe un dâmb, nu foarte departe de casă, iar cea catolică în josul străzii. Pentru mine, ele reprezentau arhitecturi drăguțe și complexe. Clădirea bisericii catolice era lungă, cu acoperișul țuguiat. Marginile ieșite în relief semănau cu niște turnuri micuțe. Turla era foarte înaltă, așa de înaltă încât atunci când eram mică o puteam vedea până în vârf doar dacă-mi lăsam capul de tot pe spate. Intrasem de nenumărate ori în biserică trecând pe sub bolta ce-l înfățișa pe Sfântul Mihail. Interiorul ei îmi părea rece și trist. Dar nu la fel de rece ca cel al sinagogii cu coloane de marmură și balconele albe de piatră. Interiorul bisericii ortodoxe, cu toți sfinții înfățișați pe pereți, îmi părea pestriț și încărcat. Bisericile îmi plăceau pentru că erau mari, impunătoare și vechi. De timpuriu am fost impresionată de istoria ce se ascundea în spatele lucrurilor, mai mult decât de frumusețea și noutatea lor. Iar tot ce ținea de credință înfățișam ca fiind bonom, indiferent de religii și secte, de modelul lăcașurilor lor.

Ningea în Aprilie douăzeci și opt iar eu mă grăbisem să vin. La optsprezece ani, tata mă grăbise să plec. M-am dus cu Mahlerii spre Ierusalim, însoțită de o foaie de călătorie cu sens unic. L-am așteptat pe tata ani de zile, până când să înțeleg în sfârșit că el nu are să mai vină. Nici după ce războiul s-a sfârșit. Luasem drumul Americii, dorind să simt singurătatea pe deplin.

Tata însemnase universul meu. Chiar și după ce l-am avut pe Richard alături, după ce-am dat naștere la trei copii și ei la rândul lor mi-au dăruit nepoți, tata continua să însemne un univers aparte.

În cei cinci ani cât am stat în Israel, comunitatea românilor de la Rosh Pinna se mărea cu fiecare zi trecută. Veneau cu duiumul, dar niciodată tata nu se afla printre ei. Primisem câteva scrisori de la el, dar în ele nu-mi răspundea niciodată concret când îl întrebam despre sosire. Îmi povestea despre locuri dragi, despre casă, despre merii în floare, despre cămăruțele văruite de la țară. Acele rânduri m-au ajutat să-mi păstrez amintirile prețioase atât de vii, înflăcărate.

Tata și-a ales propria evadare în fața nedreptății și a degradării. Am simțit momentul când inima lui încetă să mai bată ca pe un junghi în piept. Un perete al inimii mele se surpă lăsând un frig constant să treacă prin camerele ei. A fost important să mă știe bine, în siguranță, departe de umilire. Chiar dacă asta însemna să fiu departe de el, ruptă de glie. Devenind părinte la rândul meu, l-am priceput mai bine. Cred că abia atunci l-am înțeles cu adevărat.


Eram mândră de cine eram. O mândrie de care mă țineam cu dinții, părând uneori vanitoasă, meschină. Nu mi se datora nimic din faptul că m-am născut în Ardeal, dar reprezenta o moștenire. O purtam cu sfințenie și cu neapărată nevoie de a vlăstare. Tocmai de aceea m-am căsătorit cu Richard. Nu a fost o dragoste măreață, dar nici nu căutasem asta. Căutasem un bărbat demn de a fi tatăl copiilor mei. Mi-am ales un soț care să mă iubească cu stimă și prețuire. Nu vedeam o altfel de iubire potrivită firii mele. Nicidecum una nebunatică și aventuroasă. De când am plecat hotărâsem să nu las nimic din lumea exterioară să mă schimbe. Să rămân semeață. Acum toate acestea îmi par mult mai puțin valoroase decât îmi păreau atunci când le consideram unica mea avere. N-am avut parte de prea mulți prieteni tocmai din pricina trufiei și a orgoliului, pe care nu mă înduram să calc pentru nimic în lume. În acele situații simțeam cum mă întrupez în tata. Îmi îndreptam umerii, ridicam bărbia și deveneam bățoasă.

Chiar și așa, New York-ul m-a găsit la două zeci și trei de ani pierdută, temătoare, picată din nori în labirintul amețitor al gândirii futuriste, al libertății și al ineditului. Eram demodată și adesea ridicolă. Aveam pretenția lucrurilor făcute bine, cu pași mărunți. Richard poseda această răbdare. Prima dată când m-a luat de mână a fost după două luni de când ne-am cunoscut. Primul sărut a urmat curând după aceea, eu fiind cea care a îndrăznit. În acea zi ne-am întâlnit lângă Bryant Park, iar el își ținea mâinile ascunse la spate. Bănuiam că m-aștepta o floare sau un cadouaș simbolic, dar când și-a deschis palma, în ea stăteau plăpânde trei floricele mici de măr.

Richard a fost un bărbat arătos și galant. Nu avea o frumusețe dintre acelea ce-ți luau ochii, dar ținuta îi era impecabilă. Îmbrăcămintea cu gust și politețea îl scoteau din anonimat. Mi-a luat un timp să îl iubesc, dar iubirea aceea cu greu aprinsă, arde în sufletul meu și acum. Nu m-am îndrăgostit de o iluzie, nu am iubit în el ceva anume. Îmi era drag ca un întreg și-l prețuiam pentru tot ce era. Continui să cred că aceasta e iubirea adevărată. Am născut trei copii și toți îi seamănă lui. Abia nepoata mea Viviana, născută de fiica mea cea mică, îmi seamănă mie. Chipul, ochii, statura și țâfna, sunt toate ale mele. Când am văzut-o prima dată era un ghemotoc de fată și nimic mai mult. Nu i-am observat creșterea fiindcă Amber, fiica mea, s-a mutat cu soțul ei pe coasta cealaltă, în California viselor. Mi-am revăzut nepoata abia după șapte ani. Nu ne-a ținut departe vreo poveste dramatică, ne vedeam destul de rar fiindcă aveam cu toții vieți agitate. Când am revăzut-o pe Viviana, mi s-a făcut pielea de găină. Deși nu mă regăseam în ea ca într-o oglindă a timpului, purta ceva din mine, din tata. Păr fără ordine, cârlionțat, sprâncene expresive, întunecate, ten ușor rozaliu, ochii verzi ca iarba și surâsul uitat sub nas. M-a emoționat întâlnirea dar am prins teamă de ea, evitând să o cunosc. Nu voiam să aflu că replica mea s-ar putea să fie vreo copilă râzgâiată sau vreo fată maturizată înainte de vreme, cu pretenții și impresii.

Mai aveam doi nepoți de la băiatul cel mare, Jack. El locuia în același oraș cu noi și de nenumărate ori Jack Jr și sora lui, Marcela, au fost lăsați în grija mea și a lui Richard. Eram apropiată de copii și nepoți, iar ei mă îndrăgeau la rândul lor, dar preferatul lor rămânea, bineînțeles, bunicul Richard. Singurul membru al familiei pe care-l simțeam de partea mea, mai mult decât de partea soțului, era fiica noastră mijlocie, Madeline.

Madeline nu-mi semăna nici mie și, în afară de anumite trăsături izolate, nu-i semăna nici lui Richard. Avea o personalitate aprinsă, agitată, era plină de energie. Se căsătorise cu un jurnalist cunoscut, la fel de ocupat ca și ea. Madeline a fost întotdeauna interesată de cifre și afaceri. A dat din coate și s-a impus pe Wall Street, într-un domeniu dominat de bărbați. Toată firea ei era un amalgam de idei și speculații. Sinceritatea ei e câteodată prea debordantă, deloc potrivită unei femei, brută, neșlefuită. Dar pe de altă parte mă încântă că nu o apasă deranjul celor din jur. Singura asemănare pe care, căutând cu lupa, am găsit-o să ne lege, e faptul că ține cu dinții de ceea ce o reprezintă. Probabil și ea, asemeni mie, își va da seama peste ani de pierderile survenite din pricina unei astfel de încăpățânări. Dar mai bine acest regret decât rătăcirea de sine.

Madeline e slabă, aproape subnutrită, ale părul lung, purtat mereu liber ca să-i acopere urechile ușor clăpăuge. Deși își ascunde defectele, face haz de ele odată ce se simte confortabil în compania cuiva. E amuzantă, încântătoare, puternică, potrivită orașului și secolului în care trăiește. Când venea în vizită în apartamentul mic în care m-am mutat de când am rămas văduvă, pașii ei răsunau de cum intra în bloc. Avea mersul unui căpitan în defilare. Te așteptai s-apară înaintea ta un bărbat hotărât și zdravăn, nu femeia suplă cu chipul lung și brațe subțiri. Odată cu maturizarea Madelinei am reușit să înțeleg și eu orașul în care locuiam de atâția ani. Între noi două s-a instalat o prietenie dintre cele mai ciudate. Era fascinant cât de confortabil se simțea în prezența mea, deși n-am fost nicicând o fire călduroasă.

Am încercat să aplic același tip de relație mamă-fiică și cu Amber, dar ea era plămădită dintr-un aluat cu totul și cu totul diferit. Boemă, visătoare, neînțeleasă. Era pasionată de olărit și își făcuse o carieră din asta. Soțul ei e sculptor și împreună dețin un magazin artistic în Santa Monica. Vând vase de lut, statuete, sculpturi și alte lucruri unicat ieșite din imaginația și iscusința mâinilor lor. Amber a fost mereu tăcută, dar nevoia ei de oameni a ținut-o sufletește aproape de noi. Cu Richard vorbea mai des decât cu mine. Îl suna la telefon și discutau uneori chiar și câte o oră. Abia înainte de încheierea conversației întreba în treacăt ”ce mai face mama?”.

Când Richard murise, întreaga mea existență se schimbase. Brusc nu-i mai aveam în vizită pe Jack jr și pe Marcela iar Amber uita să sune cu lunile. Mă vizita doar Madeline, dar vizitele ei erau uneori mai scurte de jumătate de ceas. Atitudinea lor față de mine nu se schimbase, dar când trăia Richard tot ce împărtășeau copiii cu el, împărtășeau cu mine. Căci bucuria lui era și a mea. Odată cu plecarea lui s-a împuținat simțitor tot ceea ce înainte primeam îmbelșugat. Dar m-am adaptat. N-am poposit prea mult în jurul amărăciunii. Tristețea e o haină care se îmbracă singură, e de ajuns să o iei din cui. Se mulează pe trupul tău și treptat îți devine piele.

Încă nouă vieți de aș fi primit alături de Richard, nu mi-ar fi fost de ajuns. Dar câte nu sunt fără de ajuns în viață? Trăim mereu prea puțin, derizoriu.


În ziua când am împlinit optzeci și unu de ani plouase torențial peste New York. Telefonul mă trezi din moțăiala specifică unei astfel de zile. Din receptor, o voce îmi ură la mulți ani, numindu-mă păpădie.

”La mulți ani, bunică Adela”, îmi zise de această dată în engleză. ”Sunt eu, Viviana.”

Vorbi repede, precipitat, zicându-mi că are timpul limitat. Uită să tragă aer în piept, potopii cuvinte de-a valma, răsuflând greoi. Îmi închise brusc, lăsându-mă buimacă. Priveam receptorul ca pe un specimen extraterestru, cu care nu credeam vreodată c-am să interacționez. Încet, încet, m-am apucat de descâlcit ițele trântite în brațele mele, încâlcite ca vai de ele. Mă uimise lejeritatea cu care Viviana pomenise în treacăt că ”la înmormântarea bunicului am furat scrisorile îngălbenite ale tinereții tale”. Ba chiar mă și șantajase cu ele, un pic bâlbâită dar obraznică, spunându-mi că le va înapoia doar dacă-i promit că mă întorc în România. Nu m-au mâhnit aceste cuvinte pe cât m-au revoltat. Am simțit deja cum umerii gârboviți, pe care-i credeam fără putere, s-au îndreptat, țâșniră în sus vioi, reînviați.

La două săptămâni după acea întâmplare, Viviana veni în vizită. Înaintea mea apăru o adolescentă cu părul tăiat prea scurt, cu gura nemulțumită, cu pomeții rozalii și ten de porțelan. Ochii îi erau intens rimelați și degetele mari și le ținea rebelă în găicile pantalonilor de blugi tăiați. Prin atitudine spunea că îi e totuna. Dar adunasem sub betelie prea mulți ani ca să pot fi dusă de nas cu atâta ușurință.

Îmi înmână de la ușă dosarul gros cu scrisori. Nu le mai citisem de mult, nici n-am știut c-au dispărut până nu mi-a spus ea. Le știam pe toate pe de-a întregul, pe de rost. Fiecare virgulă și punct, fiecare semn de întrebare unde era așezat. Cunoșteam prea bine scrisul lunguieț, numărul cuvintelor din fiecare rând și semnătura tatei, simplă, din josul paginii. Le-am luat și am poftit-o în casă. I-am spus de la început că nu am insistat să vină pentru scrisori, căutând să-i vorbesc cât mai direct și deschis, fiindcă imaginația și percepția adolescenților e indisciplinată, haotică. Nu părea să-i pese prea mult. Mormăi niște scuze de bun simț apoi îmi arătă un dicționar. ”Am tradus câteva” mi-a zis. ”Dacă erau de la vreun iubit, nu le-aș fi citit. Adică le-aș fi citit dar n-aș fi recunoscut”. Cum tăceam, privind-o pe săturate, Viviana vorbi destul de mult, deșertându-și sacul de revolte și nemulțumiri în livingul apartamentului de pe Fifth. Cuvintele ei erau alifie pentru suflet. I-am simțit curiozitatea exprimată în exclamații, în scurte enunțuri, un interes lipsit de indiscreții și întrebări. Pentru prima oară simțeam că cineva, în afară de Richard, voia să mă asculte vorbind. Să-mi soarbă povestea, să mă cunoască, să mă știe, să se afle pe ea.

Am luat ultima scrisoare a tatei, care era și cea mai scurtă dintre toate. M-am uitat peste ea cu ochii neclari. Am lăsat-o în poală și am recitat-o pentru Viviana, tradusă.

”Păpădie, fulgul meu de nea, sper ca rândurile mele să te găsească sănătoasă. Nu trece o zi fără să mă gândesc la tine, cu inima plină de drag și dor. A nins, iar aleile înghețate sunt triste fără pașii tăi. Zăpada neatinsă din curte îmi supără ochiul cu perfecțiunea ei. Lipsești, copilă, acestor locuri precum și bătrânului tău părinte. În urmă cu vreo două zile am desprins leagănul din măr. Lanțurile lui cântau o doină tristă în bătaia viscolului. Îi auzeam sunetul puternic măturând odăile mâhnite și goale. Două urme adânci au rămas în ramura de care a fost atârnat. Ce multă vreme a trecut de când te-ai legănat în el pentru întâia oară și ce aproape îmi apare în amintire acea clipă. Mi-e bine fără tine dacă te știu fericită. Să nu uiți niciodată cine ești și să nu uiți de mine”.

Deși eram obosită și aș fi vrut să iau totul pe îndelete, să mă bucur, să retrăiesc, să-mi reamintesc, să prelungesc plăcerea destăinuirii, am vorbit ,asemeni Vivianei, întreaga noapte, fără pauze, fără a trage aer în piept, ca și când aș fi recunoscut o faptă de care mă făceam vinovată și care mă rodea pe interior. Sau ca și când aveam o veste atât de uimitoare care, neîmpărtășită, mi-ar fi spart pieptul. La miezul nopții am insistat ca ea să doarmă în dormitorul meu pentru că eu nu m-aș fi despărțit de livingul acela plin de bibelouri și mărunțișuri peste care plutea povestea copilăriei mele și holograma tatălui meu. Cât de bine mi-a făcut această istorisire dintr-o răsuflare, întreagă și compactă.

Lui Richard îi povestisem totul treptat, de-a lungul celor patruzeci și cinci de ani trăiți împreună. Îi pomeneam de momente fugare care mă purtau acasă, un miros, o lumină, un obicei, un cuvânt românesc auzit în comunitatea tot mai mare de români care creștea prin Astoria și Manhattan. Amintirile mele deveniră și-ale lui. Câteodată îmi spunea: ”uite, fotoliile acestea seamănă cu cele din sufrageria tatălui tău” și lucrurile într-adevăr semănau fiindcă atât de exact, de precis i le-am descris pe toate.

În casa noastră târzie, când am avut într-un final de-ajuns, am strâns tot felul de lucruri care-mi aminteau de Ardeal. Aveam și un șopron de lemne cu o măsuță rotundă de fier. Aveam și meri în curte, dar nicidecum acei meri vechi, bătrâni, pierduți pe vecie, cu poame cu coaja de un roz-rubiniu și cu miezul roz gălbui, din care zeama ți se prelingea în palmă atunci când le mușcai. Însă toate adunăturile erau de fapt demențele unei bătrâne. Le uram. Îmi dădeau senzația că din cauza acelui dor, acelei pofte de acasă, nu mi-am găsit nicicând liniștea, locul, și n-am trăit cu adevărat. Le-am dat copiilor o mamă pe jumătate, soțului meu o iubită din care lipsea un sfert.

Nu am vizitat România din cauza regimului, a banilor, iar mai apoi am fost prea bătrâni, captivi în rânduiala vieții. Dorul de casa copilăriei se bătucise, era tocit. Alături de el se adăugaseră tot mai multe nostalgii. Pe tata oricum n-aveam să-l mai găsesc. Cel puțin nu în Ardeal. Și nici pe vecini sau pe prietenii care mă primiseră în bucătăriile lor mirosind a coceni. Mă consolam cu gândul că-i voi întâlni altundeva și că momentul regăsirii nu era foarte îndepărtat. Așa că, atunci când Viviana a insistat să mergem acasă, că așa-i spuse ea României despre care abia avea habar unde-i pe hartă, m-am cutremurat. Am simțit fiori din creștet până în tălpi. Ca să arunc cât mai departe această posibilitate, amăgire, mi-am privit nepoata aspru, suspectând-o de gânduri flușturatice, de aventură. Privea dorul meu ca pe o oportunitate care să o scape de plictis. Pe-un ton glacial i-am spus să meargă la culcare.

Dar fără ea n-aș fi putut să mă întorc. Fără ea, n-ar fi avut vreun rost.


A trecut un an de la noaptea destăinuirilor până când am ajuns trupește în Ardeal. Un an plin de încercări, de întrebări, de nerăbdări și temeri. Un an probabil irosit, din moment ce în sufletul meu știusem de la început că vom pleca. Încă din ziua de aprilie douăzeci și opt, când Viviana mă sunase la telefon. Dar am jucat jocuri copilărești. Îmi spuneam, cum făceam adesea când eram copilă în curtea cu meri, că dacă se va întâmpla anume treabă până termina tata pipa sau până dădea foaia ziarului înseamnă că voi primi de Crăciun un anume cadou, că tata nu o să plece la ședință, că o să mă cheme la el sau alte treburi puțin importante. În Rosh Pinna, prin jocul acesta încercam să ghicesc venirea tatei. Un chin, o meteahnă de care cu greu m-am debarasat. Dacă floarea se rupea, dacă vântul ridica fața de masă, dacă ajungeam într-un loc înaintea mașinii, dacă puteam sări anumite linii din pavaj, tata urma să vină la mine, sau nu, după caz. Dacă Viviana o să mă sune până duminică, o să mă mai gândesc la propunerea ei, dacă face una sau alta, dacă eu trec de iarnă fără să răcesc, dacă vine negustorul maghiar cu kurtos kolacs în Bryant Park, înseamnă că trebuie să plec.

În timpul iernii am fost răcită cobză, am suferit de insomnii, patiserie ungurească am găsit doar în Sunnyside iar Viviana mă suna haotic, fără nici un orar, uneori în momentele cele mai nepotrivite, trezindu-mă din somn. Avea apucături care-mi displăceau, iar eu tabieturi care o scoteau din sărite. Dar nu mă puteam supăra pe ea fiindcă mă imita la perfecțiune, când într-adins, voit, când natural, instinctiv, și îmi făcea bucurii cu vederile pe care mi le trimitea, doar ca să se poată semna ”dandelion” în josul lor. Unele erau mâzgălite, în altele înșiruia vorbe românești, fără cuvinte de legătură, altele erau neîncăpătoare, pline de scris pe ambele fețe, cu litere îngroșate peste imaginile artistice ale Californiei.

Față de Santa Monica, aeroportul din București s-a înfățișat diferit. Chipul Vivianei, deși decepționat pentru câteva clipe lungi, fu în cele din urmă cuprins de o lumină lină.

În ceea ce mă privește pe mine, n-aveam energia de a fi curioasă ori mirată de ce se întâmpla mai departe de casă, de podișul transilvan, de Ardeal. M-am bucurat de drumul făcut pe timp de noapte, iar a doua zi ne-am trezit la Diciosânmărtin, orașul de pe Târnava mică, numit Târnăveni după plecarea mea.


Pe locul casei natale am găsit o clădire nouă, pătrată, urâtă, sediul unei tipografii. Curtea întreagă era betonată. Rădăcinile merilor mei se aflau sub fundația unui mic depozit. Am plecat de acolo șovăielnic, ignorând gospodăriile lăsate în paragină, străzile mărginite de clădiri plânse, dărăpănate, bisericile încuiate, copacii ciuntiți, gardurile metalice înălțate, casele construite fără nici un Dumnezeu, fără viziune și fără rost; oamenii oropsiți, știrbi și cocârjați, obosiți și umiliți, neștiutori și nevinovați; suspicioși de parcă trăiau în vreme de război.

Urâțeniile evidente rosteau, jeluiau, nedreptatea celor nevăzute, a furturilor grave, a promisiunilor mincinoase și-a corupției strigătoare la cer. Dar nu m-am întors cu gândul să aflu un paradis roz și sclipitor, ci paradisul meu, cu tot ce presupunea el. Dincolo de bătăturile mocirloase am regăsit clădiri încă semețe salutându-mi trecerea, alei umbrite de arbori seculari care se hlizeau prin mugurii noi la anii mei aproape gătați, oameni care mă priveau de parcă încercau să mă ia de undeva.

Dealurile dezgolite care înconjurau așezarea urbană semănau unui ocean verde, cu valuri mai mici sau mai mari, strălucitoare în bătaia soarelui. Aceiași curbură de care-mi aminteam, același deal desenat naiv de orice copil. O creastă domoală, blândă, și câțiva copaci ici colo, cu trunchiul liniat și coroana ondulată. Case mici din care fumul se ridică creț spre soarele mereu zâmbitor. Pășeam într-o lume trăită cândva. Deși mă orientam cu greu în spațiu, ce sentiment, ce câștig, ce ușurare. Doar aici dacă mă pierd simt c-ar fi cu rost. O pierdere lipsită de rătăcire. Un avânt, o dezlegare, un zbor.

Tentația lumii se răsfrângea la acel petec de pământ pe care părintele meu bun umblase cândva. Prin care s-au scurs și au crescut, au înflorit toate energiile sale și toate visele mele nevinovate, de copil.

Dorul de casă este o nebunie aparte. Neverosimilă.

Știam că n-am să mai plec. Era alt cer deasupra mea, alt aer respiram. Simțeam cum rădăcinile îmi cresc la loc și cum se prind cu sete de pământul jilav. Cum se adapă și se întremează, cum se reîntrupează. Sufletul ieșii din încordare, mi-era, în sfârșit, ușor. Lacrimile îmi gâdilau colțurile ochilor. Dar nu erau lacrimi, erau stele ce străluceau, stele ce-mi picurau în tâmple fericire. Nu regretam întârzierea, nu regretam nimic. Știam că așa a trebuit să fie, să o aduc pe Viviana aici, în locul în care m-am născut și-n locul în care pot să-mi cultiv moartea. Aici, dacă am să cad mi s-ar părea că mă prăbușesc în cer.

Mi-am recăpătat crâmpeiul care îmi lipsea și plină de mine, de împliniri, m-am sfărmat în mii de străluciri.


Cenușa se ridică purtată de vânt, ca niște fulgi mărunți eliberați de întâia ninsoare, timidă. Dansau deasupra câmpiei, a pomilor grei de fructe, a câmpului mănos. Părți din mine ajungeau până la nori, altele pe Târnavă în jos, printre firele de iarbă îndesată și printre flori. Se risipeau împrăștiate de adieri ca puful unei păpădii.



Numele povestirii ”Orientala” e inspirat de tabloul lui Kimon Loghi, înfățișat în imaginea reprezentativă. Tabloul a fost expus la societatea Tinerimea Artistică în 1902, și achiziționat de Principesa Maria pentru a decora interiorul castelului Pelișor.

”Pânza și-a păstrat până azi misterul de odinioară. La o privire superficială, tânăra femeie ne poartă imaginația spre frumoasele țărănci grigoresciene, surprinse în idilismul universului lor rural. ”Orientala” e departe însă de a fi ceea ce pare. Femeia din tablou, cu identitate misterioasă și apariție exotică sugerează mai degrabă un model urban…”



Spread the love

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Romanian RO English EN French FR Spanish ES