Drumeție în Valle de Anton, Panama

El Valle de Anton e un mic orășel cuibărit în craterul unui vulcan stins din Panama. E destul de ușor să ajungi în Valle de Anton și e relativ aproape de Panama City, capitala contrastelor. Iei un maxi taxi din autogara Albrook și după trei ore petrecute în el ești în Valle. Plecările sunt destul de dese, încep matinal, dar să fii pe fază că la întoarcere microbuzele sunt mai rare. Să întrebi în stânga și-n dreapta la cât pleacă ultimul bus ca să nu rămâi pe dinafară. În cel mai rău caz înnoptezi în Valle, la aer curat. Sunt destule locuri de cazare și restaurante cu mâncare tradițională. Adevărul e că dacă ai vreme și nu te zorești în vacanță poți sta liniștit o zi în valea lui Anton. Orașul, cât un sat mai mare, se află la șase sute de metri deasupra nivelului mării, e plăcut și verde, vântul adie cât de cât, atâta cât să te mai răcorească din când în când, să nu ai impresia că te usuci cu totul în soarele panamez.

Ce să faci în Valle de Anton

În El Valle de Anton ai câteva drumeții pe care le poți face, te poți aventura mai aproape sau mai departe prin oraș și împrejurimi. Sunt și câteva cascade în zonă și piscine formate în câte o adâncitură de râu sau în câte un loc în care apa e încetinită de câțiva bolovani.

• Chorro El Macho e cea mai cunoscută cascadă din zonă.
• Los Pozos Termales – băi termale

O după-masă întreagă poți să colinzi piața de suveniruri în care unele obiecte sunt așa de ieftine și de fragile încât le poți vedea cum se sfarmă în fața ochilor tăi fără să trebuiască să le atingi. Mă refer aici la broscuțele galbene, modelate din nisip amestecat cu un liant care se vând la un dolar bucata. Tare norocos trebuie să fii s-ajungi cu ele întregi acasă. Localnicii le fac la foc automat, nu prea le pasă cât rezistă. Ce-i drept, le vând pe nimica toată dar atâta și țin. În afară de un colier de scoici mi-am luat din Valle și-o broscuță. Prea era etalată pe toate rafturile, tarabele, pancartele de prin oraș. Zace și-acu lipsită de un picior și cu gâtul fisurat în bibliotecă.

Broaștele astea aurii sunt native zonei, protejate și din nefericire foarte puține exemplare se mai găsesc în sălbăticie. Poate de-aia nici n-am văzut vreuna. Ce-i drept că nici nu le-am prea căutat. N-am apucat. Cât timp am fost în Valle am tot alergat.

• Nispero Zoo – unde poți să vezi mai multe broscuțe aurii panameze dar și păsări exotice și alte animale.

Cum a fost drumul până la Valle de Anton

Maxi taxi-ul din autogara Albrook nu a venit la timp. L-am așteptat la peron vreo douăzeci de minute. Alte mașini trăgeau în dreapta și în stânga, luau navetiști încărcați cu sacoșe, copii cu ghiozdane și demarau în trombă. Am văzut de vreo două ori microbuzul pe care scria Anton, ne-am dus la el cu biletele noastre dar șoferii ziceau, no, no și ne trimiteau la același peron cu numărul șapte. Anton se mai numește și altă localitate situată tot la est, dar mai departe de capitală. A trecut jumătate de ceas și nu știam ce să mai credem. Alții turiști au venit, au început să se plimbe, să cerceteze zona. La un moment dat am căutat prin toată autogara o mașină cu pancarta pentru El Valle de Anton. Nu am găsit niciuna. M-am întors înapoi la peron tocmai la timp. Am auzit un claxon. Un microbuz a întors, ca și cu frâna de mână, de i-au scrâșnit roțile și a ridicat un nor de praf în jur. L-am văzut pe șofer făcându-ne agitat semn cu mâna să ne grăbim: Valle de Anton! striga el. Nici n-am apucat să ne așezăm că a plecat ca din pușcă. I-am zis bâlbâiți că mai erau și alții, răsfirați prin autogară, nerăbdători, care voiau să meargă în Valle de Anton dar nu părea să-i pese.

Până am ieșit din capitală am căscat gura la navetiști, la străzile ce se desprindeau din șoseaua principală, la casele cu gratii, joase și prăfuite, înecăcioase, care se înșirau pe lângă trotuar. Ambalaje mărunțite zburau peste tot. Iarba era prăfuită și ea, maronie, arsă de soare. Vârfurile copacilor păreau acoperiți de-un strat generos de praf. Pofteam o ploaie doar privind în jur.

În maxi taxi se urcau și coborau oameni într-un ritm amețitor. Plăteau la șofer sau la taxator, care era mai mereu altul. Taxatorii, sau ce or fi fost ei, erau îmbrăcați civil, fără ecusoane, fără inscripții, se suiau în microbuz și cale de câteva stații tăiau bilete. Vorba vine tăiau bilete, că biletele erau inexistente, ei doar încasau banii. Pe urmă urca un alt ins care lua și el bani cale de câteva stații. Un altul și un altul, tot așa. Când nu era niciunul care să ceară banii de drum, oamenii plăteau la șofer. Nu prea am înțeles sistemul, dar nici nu mi-am bătut capul prea tare. M-am uitat la ei fiindcă nu prea aveam la ce altceva să mă uit. Până hăt departe, aproape de Valle de Anton, peisajul a fost destul de urât. O autostradă mare și mult praf în jur. Câte o băcănie, câte un tec, câte o benzinărie acătării. Majoritatea caselor cu gratii la ferestre. Un peisaj dezolant. La un moment dat am trecut pe lângă un centru comercial destul de mare, cu lanțuri de fast-food și mall. Pe urmă iar am dat de sărăcie și ambalaje care se roteau în zbor.

Când să ne apropiem de Valle drumul începea s-arate decent. Se observa curățenia munților. Șoseaua șerpuia, făcea curbe strâmte, adânci, care mi-au cam ridicat stomacul în gât. Natura era aici lipsită de praf, verde, se apleca cuminte peste drum umbrindu-l. Părea că am ajuns într-o altă țară. Casele erau lipsite de gratii, curțile spațioase, pe drum nu mai existau ambalaje și nu mai exista gunoi.

Am coborât din maxi taxi la capătul orașului. Era trecut de ora 12 și am fost înștiințați că la ora trei se întorcea ultima cursă spre Ciudad de Panama.

Aveam doar trei ore la dispoziție. Am fi stat peste noapte aici, dacă de dimineață nu ar fi trebuit să decolăm din capitală. Aveam de prins un zbor matinal care punea o extra presiune pe umerii noștri. Dacă pierdeam ultimul autobus pierdeam și avionul și cine știe ce mai pierdeam pe urmă pe drum de-a lungul vacanței noastre. Dar cu toată această presiune în spinare am vrut neapărat să facem un circuit, chiar dacă asta însemna să fugim o bună bucată din drum.

Trasee în Valle de Anton

Sunt mai multe trasee din care poți să alegi dar ține cont că unele dintre ele sunt slab marcate și pentru ele s-ar putea să ai nevoie de gps sau ghid. Aplicația All trails e destul de folositoare ca să găsești trasee populare oriunde în lume iar Maps.me e o aplicație cu hărți care se pot accesa offline.

• Cel mai cunoscut traseu din El Valle de Anton e La India Dormida, care te duce la cel mai popular loc pentru răsărit. De la start până la vârf urci aproximativ 45 de minute, iar traseul continuă printr-o cărare pe marginea craterului.
• Cerro la Gaita e un traseu cu multe scări, care pornește din afara satului și urcă prin pădure până la un punct panoramic de unde se vede toată împrejurimea.
• Square Trees Nature Trail (Arboles Cuadrados) un traseu ușor, care are o taxă de intrare de aprox. 4$ – iar banii strânși se duc fundației Evacc care se ocupă cu protejarea amfibienilor.

Am făcut La India Dormida în sens invers după ce-am citit câteva păreri despre traseu pe All Trails. Marcajele erau inexistente și ne-am ghidat doar după hărțile descărcate de pe maps.me. Am ținut cărarea prin pădure sperând că ne scoate undeva. Din poarta unei case ne-a strigat o tânără fată întrebându-ne dacă voiam să ajungem pe traseul La India Dormida. I-am răspuns că da. A alergat în fața noastră și ne-a condus. A venit câteva sute de metri, săltând peste rădăcini, bucuroasă să ne deschidă calea. Avea vreo 13 ani. Nici n-am știut ce să-i spunem, dacă trebuia să o răsplătim cumva. După ce ne-a făcut gest din braț și-a zis pe-aici în sus a și plecat.

A urmat o urcare abruptă, ne trăgeam de trunchiuri de copaci, dar destul de grabnic am părăsit pădurea și eram pe deal. Nu sus de tot, dar pe dealul dezgolit în soare. Iarba înaltă se unduia mișcată de vânt. Casele se îngrămădeau una în alta în cel mai jos punct al pâlniei. Am găsit o bancă. Și mai sus o cruce zdravănă, înaltă. Ne-am odihnit, dar nu prea mult. Era așa de frumos aici, liniște, aer curat, verdele- verde adevărat. Ne-am dus pe culmea dealului, ne-am plimbat și am urcat sus de tot, în cel mai înalt punct. Aici ne-am întâlnit cu câțiva turiști și cu alți câțiva ne-am intersectat pe drum, la coborâre.

E și un râu ce curge prin pădure și care într-un loc, între niște bolovani, adună apă destulă cât să te poți îmbăia. Pielea noastră încălzită, transpirată, arsă, poftea la un pic de apă limpede, răcoroasă. Dar n-aveam timp destul. Mi-am strecurat doar picioarele, încălțate în sandale, în apă până la glezne și mi-am văzut mai departe de drum.

Am ajuns în sat înfometați de la efortul depus și-am intrat în prima patiserie. Am cerut ce ni se părea că arată apetisant prin sticla vitrinei. Ne-am luat prea multe chestii dulci. Am băut și chicheme, un suc de porumb cu lapte. O combinație de la care speram să nu ne stricăm la burtă. Am reușit să dăm o raită și prin piața de suveniruri. Broscuța mea n-a ajuns întreagă nici măcar până în capitală, dar șchioapă cum era, și cu capul retezat, n-am abandonat-o. Am pus-o în etuiul de ochelari și-am adus-o acasă. Laolaltă cu ea am adus și poze, amintiri, povestiri dintr-o după-masă de vară caniculară când am alergat pe dealuri într-un sat din Panama.