Povestiri

Primitiv

Se iau trei prieteni, mănunchi, așa ca o legătură firavă de ceapă verde, și se plantează la mijloc de codru des. Să răsară din ei gânduri ascunse și să fie îndepărtate poveri.

O zi de vară, până-n sară, o zi cum altele n-au fost. Căutarea unui loc sălbatic, părăsit, uitat. Departe de civilizație, de casa noastră, de granițe și de oraș. Să fie doar munți și ape, și lumină. Da, lumină oglindită-n lac, în râuri limpezi și reci, în ochi de apă dulce plin de orăcăit.

Până s-ajungem

Ne-am zdruncinat înaintând pe o potecă forestieră, pe care o vreme am fost doar noi. Pe urmă ne-am intersectat cu unii care plecau, un ditamai jeepul încărcat cu caiace și canoe, cu câini, copii, mame și tați. S-au dus și ne-au lăsat cu vorbă bună. Am parcat. Și cu tot ce-am avut la noi, utile, inutile, am pornit la pas. Căram de parcă aveam desagi în spinare, căram ca niște măgari.

Primitiv

Primitiv. Așa se numea campingul, poienița spre care ne îndreptam. Urma să ne instalăm cortul în mijlocul pădurii, să fim doar noi și copacii. Noi și cerul nesfârșit. Noi și lacul cel mare. Noi și lumina din soare și lumina din ape. Nici electricitate, nici confort, doar libertate și liniște întreruptă de șoaptele naturii.

Am mers cât am mers, dând din brațele încărcate cu sacoșe după țânțarii enervanți, insistenți. ”E apus”, ne-am zis încercând să ne liniștim. Minciună mai sfruntată n-a cunoscut pădurea aceea în toți anii ei. Țânțarii nu erau de soiul celor fricoși dar curioși, la apus sau răsărit, ci erau din-aceia cu gând rău, care voiau să ne mănânce de vii. Dar asta vom afla abia mai târziu. Deocamdată înaintam cu desagii, hei rup hei rup, pe coline și prin văi, prin păduri.

Am ajuns la locul cu pricina. Basm. Aburi se ridicau despicându-se din ape. Șuier printre copaci, oglindiri, foșnete de frunze, broaște. Noaptea-și anunța prezența timorată. Am lăsat umerii și cu o bufnitură ne-au căzut toate bagajele la pământ. Am măturat cioturile cu tălpile încălțate și ne-am ridicat cortul, să fie ridicat. Apoi din piepturile noastre s-a desprins un șuierat. Natura ne îmbrățișa surâzând, când galeș, când malefic, pe sub pleoapele lăsate.

Foc, vită simplă pe grătar, o salată cu sare, piper și-o lămâie stoarsă deasupra. Carnea mâncată de pe dogul de lemn, salata din caserolă. Ca într-un restaurant cu stele Michelin. Ne-am afumat bine, am vorbit puțin și am oftat mult, eliberați de povara aglomerației, de povara orașului, a pandemiei, a drumului, a bagajelor, a gândurilor insistente, a sentimentelor de-a valma, a efemerității. Fiindcă departe de tot, în sânul naturii, clipa e veșnicie.  

Drumeție

Dimineața, țânțarii de ieri pândeau la ușa cortului ca disperații. ”Ah, e răsărit, poate de-aia-s așa de mulți”, ne-am încurajat iar. Am pornit în drumeție cu elan, de mă temeam că-n două ceasuri suntem înapoi la cort. Am mers și am tot mers cu convoiul de țânțari. Am trecut prin râu secat, am ajuns și-n vârf de deal, ne-am odihnit, am mâncat, ne-am bucurat ochii. Priveliștea era frumoasă, o mare de verdeață, de viață. Am tras și-un somn de-amiază.

Drumeția întreagă a însumat vreo treizeci de kilometri. Urcări și coborâri, alte lacuri, pârâiașe, alte campinguri pustii.

Am rămas fără apă. Îmi simțeam gâtul subțire ca un pai. Nu mai aluneca nici saliva și parcă și aerul trecea îngreunat. Pașii ne mergeau mecanici. Când coboram, călcam unul mai șleampăt ca celălalt. Simțeam c-am șapte kile în plus pe fiecare genunche și mă îndoiam la jumătatea picioarelor de parcă plantam napi. După pauzele scurte, făcute pe câte-un butuc, uneori porneam mai greu, alteori prindeam avânt.

Râul peste care-am dat a adunat în sticlele noastre particule mici, negricioase. Mai aveam două pastile de purificat apa. Nu ne-ajungeau dar erau mai mult decât nimic.

Obosiți, am ajuns într-un final în campingul nostru. Am semnat registrul care dovedea că ne-am întors sănătoși, întregi, la bază.

Cumpărături

Nu mai aveam bere. Și nici carne pentru grătar. Doar câteva conserve netentante. Ca să ajungem în oraș trebuia să luăm la pas alți șapte kilometri, dus-întors. Am pornit după ce-am făcut o baie bună în lac.

Curați cum eram, am dat peste un drum înfundat. Nu era o baltă de sărit și nici de ocolit, ci ditamai bucata de drum, de douăzeci de metri, inundată cu apă. Am trecut prin ea, desculți, cu câte un pahar de vin în mână – singura băutură pe care o mai aveam. Podiumul de manechine n-a cunoscut așa plimbare plină de tact.

Pe când am ajuns la mașini ne simțeam în stare să înfruntăm orice. Orice. Potopul, zombi sau vârcolacii să vină peste noi că-i făceam praf. Te obosești dar prinzi putere prin oboseală. Ne-am întors cu beri și cărniță, cu salata obișnuită și am mâncat iar la fițe, stele Michelin, pe butucul de lemn, împărțind furculița. Poveștile s-au lungit. Nu mai știam dacă suntem cu povestirea în era noastră, la facerea lumii, sau prin altă galaxie, rătăciți cu anii.

Am dormit neîntorși, ne-am trezit anchilozați de șale. Întâmpinați de-aceiași țânțari pofticioși. Campingul primitiv ne-a găzduit trei zile. Zile care au fost o clipă și zile care au fost un an. Pentru bunul mers al gândului, al trupului, al omului, o detoxifiere de tumult e esențială.

Cum ziceam, se iau trei prieteni, sau mai mulți, așa, mănunchi….




29 ianuarie 2021

Spread the love

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *