Goana după Aurora Boreală
Iarnă. Ger. Islanda. Țara de gheață și de foc.
Eram de câteva zile în Islanda și încă nu am văzut nici o strălucire pe cer în afară de câteva stele timide, puncticele de lumină, mărunte ca pistruii de pe nasul unui copil. Am colindat tot sudul și-am luat la rând gheizere, canioane, cascade care acopereau stâncile ca niște draperii albe și grele. Am înotat în băi termale din sălbăticie, ne-am scufundat în ape aproape înghețate, am ascultat povești cu vikingi, cu Njal cel viteaz, am urcat pe mormane de lavă stinse și-n tot acest timp am vânat neîncetat. Urmăream numere, culori pe ecranul telefonului, curenți de aer, grade, vântul cum bate, grafice și indici, calculam. Stăteam cu harta întinsă pe capota mașinii și conduceam cu degetul pe cursul șoselelor mari. Să mergem în nord, în est sau în vest, unde să mergem ca să ne întâlnim o dată cu acea Auroră care sfioasă ne ocolește?!
Căutam curcubeul nopții, viforul plin de culori ce dansează doar pe bolta întunecată. Luminile nordului.
Deja nu mai era vorba de atracții și destinații turistice, poze și povestiri, era cursă, prigoană, scop. Am lăsat baltă sudul cu toate frumusețile lui, cu plaja din Vik agitată, ghețarii cu nume complicat, orașele cu biserici mărunte, cu case sub deal, am lăsat departe râurile înspumegate și apele de foc ce ies ca detonate din adâncuri și-am urmărit harta, ne-am încrezut în ce spuneau meteorologii, ce ne arăta aplicația.
Ar trebui să fie lumină în noaptea asta. Ar trebui.
Ne cazăm pe undeva sau rămânem pribegi în drum? Dacă nu se arată? Dacă se teme de noi? Dacă ne pedepsește cu gheață și ploi?
Mergem tot înainte pe un drum neasfaltat. Pe un drum care respiră. Vedem cai islandezi, cai ca niște ponei. Mai mergem un pic. Ne întoarcem înapoi. De pe o pășune de lângă drum ne privesc câteva văcuțe blânde și un berbec. Vin după mașina noastră care se mișcă încet. Berbecul le conduce, vacile îl urmează. Îi pun întrebări. Coborâm. Berbecul se apropie de noi. Pare curios. Văcuțele ne privesc și ele cu aceiași curiozitate. E ușor să-ți imaginezi un desen animat, o poveste în care cele care nu cuvântă în graiul nostru se apucă brusc să poarte o discuție cu noi. Ne amuzăm de animale și cel mai probabil și ele de noi. Mai mergem un pic.
Oprim la o casă care are camere disponibile. Proprietarii nu sunt acasă. Ne deschide o tânără fată. Pronunță numele noastre corect. Bănuim că e româncă dar vorbește în engleză, îi răspundem la fel. Ne spune că e din România și atunci vreau să o întreb, de unde din România ești și în același timp să-i spun că noi suntem din Tg-Mureș. Așa că pe gură îmi iese: De unde din Târgu Mureș ești? Iar ea răspunde ușor surprinsă, din Tudor. Era din Târgu Mureș, ca și noi. Lucrează sezonier, cinci săptămâni, la familia din Islanda. Primește oaspeți și îngrijește casa. Ne arată camera în care vom fi cazați. Are o fereastră imensă. Dincolo de fereastră e pajiștea tomnatecă, galbenă, apoasă. Mai jos e un lac, un lac cât o baltă de multă zăpadă topită. Aproape de noi e biserica. Mică de ai impresia că cinșpe oameni ar sta în ea înghesuiți. Crezi că o să vedem Aurora, o întrebăm. Poate că, răspunde ca să ne însuflețească un pic. Așteptăm înserarea de parcă ar fi ajun de Crăciun.
Uite că noaptea vine. Se coboară vălul de întuneric peste toată așezarea. Atinge întâi vârfuri înalte de munți, turla cu cruce în vârf, atinge hornuri fumegânde de case, ne atinge pe noi și ne învăluie. Apoi cuprinde totul până la firul ierbii gălbinii. E noapte de-a binelea. Emoție, tăcere. E frig.
Ieșim cu ochii înălțați direct spre cer. Călcăm fără să ne pese unde și căutăm, vânăm. Nu se vede nimic, doar noapte. Doar un hău mare și gol. Coborâm mai în vale, luminile de lângă casă ne orbesc. Ne învârtim de amețim toate punctele cardinale, rătăcim cu ochii pironiți în cer. Poate dacă străpungem bezna, poate dacă ne uităm mai atent, dacă desprindem gene, mărim pupile, poate o vedem. Dar Aurora nu se arată. Nu vrea. Miezul nopții se adună în ceasul de la încheietură. Să merge să ne culcăm.
Intrăm în casă înfrânți. Dar în loc să ne dăm jos hainele groase, mai luăm pe noi încă un rând. Să mergem mai departe. Să ne depărtăm ușor de sat. Să conducem câțiva kilometri, până la văcuțe, până la berbec, până când dăm de ea. Urcăm în mașină și înaintăm încet. Mergem ca legănați, mirați, de parcă am fi în luntrea care ne duce spre Valhalla.
Când ieșim din mașină ne facem mici de tot. E un ger amar, cumplit! Stelele par înghețate, cerul pare oțelit.
Adun în palmele înmănușate rotocoale de abur. Mi se lipesc nările deolaltă atunci când respir. Senzația mă duce cu gândul la copilărie. La orele nesfârșite petrecute în zăpadă, la oameni albi clădiți din bulgări. La serile târzii când intram în casă cu obrajii roșii, sângerii și cu ghemotoace înghețate strânse la tiv.
Ce ușor ar fi fost să ieșim din casă, pe o terasă încălzită, și lumina să fie acolo dansând. Să nu vânăm, să nu gonim după himere, să nu dârdâim așteptând. Strângem stele pe gene, chiciură pe umeri, tot sperând ca ea să vină, s-apară.
La un moment dat, pe când eram aproape înțepeniți, pe cerul negru observăm o umbră străvezie. O trenă purtată de un trup mlădios. O vezi? Ia uite-o! Pare că se mișcă în ritmuri de vals. Pe dată ne scoate din amorțeală și se lasă prinsă. O punem ca pe un licurici în borcan. E timidă, plăpândă, dar e acolo, a noastră. Lumină pentru ochi și hrană pentru suflet, poartă feerică spre stele. Acum se aseamănă unei sirene, acum e suflul unui duh de basm.
Îi urmărim dansul până obosim, până ne amorțesc capetele date pe spate, până simțim că frigul ne-a cuprins și măduva din oase. Spre dimineață, în camera încălzită, după ce tremurul din trup s-a potolit, iau aparatul de fotografiat – borcanul meu fictiv, și îmi admir captura. Ce mirific vânat!