Vientiane – senzații plicticoase de festival
Primii pași
În Laos aerul era uscat. Cel puțin asta mi-a fost senzația când am coborât din avion cu gâtul îndurerat. Cald și uscăciune. O imagine a vestului sălbatic se înfățișa înainte. Pista aeroportului pustie, mărginită de mărăcini. M-așteptam să văd rotocoale uscate gonite de vânt prin aburul căldurii.
Interiorul aeroportului îl simțeam răcoros. Ventilatoare leneșe și plângărețe mișcau aerul de colo colo. Mozaic pe jos. Ghișee închise cu sticlă tăiată rotund la bază. Numărul scris cu vopsea pe geamul transparent. În minte mi-au venit ghișeele noastre poștale. Oameni plictisiți, lipsă de calculatoare, caiete liniate, ștampile mari, priviri curioase. Nedumerire. Era prima dată când ajungeam în Asia. Totul era nou și parcă totuși eram undeva acasă în România anilor trecuți.
O mână de oameni ieșim din clădirea simplă, pătrățoasă a aeroportului. În față trag încet, aproape de trotuar, câteva mașini curate. Vechi și purtate, dar curate. Un domn ne ia. E umil, serviabil și îmi dă o senzație ciudată. E calm dar recunoscător, încântat. Mă bucură prezența lui și mă întristează. Scaunul din față e acoperit cu o țesătură din bile de lemn, un șezut cum întâlneai și-n Dacii. În aglomerație, de la geamul mașinii, vedem primele tuk-tukuri. Exotice, aerisite, pline de localnici. Călătoria cu ele îmi pare o aventură și abia aștept să o trăiesc. Regret un pic c-am luat banalul taxiu. Văd în oglindă chipul senin al omului nostru. La coborâre-i spunem să vină și a doua zi.
Orașul
Hotelul avea balustrade de lemn lăcuite. Vechi, frumoase, îmi dau senzația de acasă, de sufragerii asemănătoare pline cu mobilă lucioasă. Urcăm treptele pe care, din loc în loc, se găsesc ghivece cu plante verzi. Unele sunt mari, legate cu panglici, susținute de pari să nu se îndoaie.
Camera e întunecoasă, are balcon larg dar ferestrele mici. Draperii grele acoperă fărâma de lumină. O cuvertură înflorată ne acoperă patul. Lăsăm geamul deschis și ieșim afară.
Temple, atracții, încercăm să le luăm la rând înainte să se închidă. Ne-am schimbat în haine mai ușoare iar căldura nu mai e așa de apăsătoare. Senzația de uscat și praf persistă. Străzi fără trotuar, oameni ce-n lipsă de activitate ne petrec cu privirea. Un zâmbet ici colo, chipuri fără reacție. Magazinele mărunte și întunecate, deschise în camera din față a casei.
O tânără cu părul negru strâns la ceafă mi-arată sandalele. Stă cu degetul întins spre ele, nemișcată. Nemișcată stau și eu. Apoi îmi arată pragul casei în fața căruia se înșirau câteva perechi de încălțăminte. Desfac cataramele și pășesc desculță pe mozaicul negru și rece. Iau o apă de pe raft, plătesc cât mi se cere. Închid cataramele.
Primul templu budist îmi cască ochii mari. Nicăieri n-am mai văzut atâta aur, atâta auriu, strălucire galbenă, orbitoare. Podele lăcuite de lemn, lipsă de scaune, imagini simple printate, statuete mistice, Buddha așezat, Buddha în picioare, copacul vieții, măști colorate, legende, liniște și pace. Pași tupilați prin grădina din spate. Pași mărunți și grăbiți de copil. Un cap rotund, ras, și timiditate. Pașii târșâiți ai unui călugăr mai bătrân. Se oprește să ne privească. ”Sabaydee” răspunde salutului nostru tăcut.
O patiserie franțuzească, clădire colonială, vitrină Ceaușistă și câteva cornuri în spate la geam. Mese rotunde acoperite cu mușama. O floare uitată în vază. Se închide devreme, cornurile rămase sunt încă proaspete, delicioase.
O doamnă-și adună marfa de pe tarabă. Trec pe lângă ea lungindu-mi gâtul la toate care le are înșirate, lucruri împletite din bambus și frunze uscate de palmier. Am ales o pălărie pe care mi-a legat-o sub bărbie cu un fir de rafie tras dintr-un sac.
Mekong
Râul are o faleză lată, asfaltată, dincolo de digul de pământ. O gașcă de copii joacă desculți un fel de fotbal. Hărmălaie de glasuri și râsete, porți improvizate. Mi-aduc aminte de gălăgioșii din fața blocurilor alungați de câte un părinte ursuz ieșit în geam. Același joc în care cei slabi stau în poartă și cei mai buni sunt căpitani.
Tineri ieșiți la plimbare, mulți tineri, doar tineri. În Laos sunt prea puțini bătrâni. E țara cu cei mai mulți tineri din Asia. Adolescente cu buze rujate și obrajii roz, cu părul prins în agrafe colorate, se plimbă braț la braț. Schimbă vorbe grăbite și chicotesc amuzate. Băieții stau așezați pe balustrada înaltă de fier, ne petrec cu privirea impunători, serioși.
Ritmuri alerte de muzică răzbat până la noi. Un grup pestriț de femei se mișcă voioase. În fața lor un instructor dă startul la mișcări. Dăm dintr-un grup de aerobic în altul, suntem îndemnați să ne alăturăm.
Se întunecă și muzica de pe faleză se aude acum în piața de noapte. Am ajuns la piața noastră de ruși, în vremea când apăreau primele casetofoane cu lumini și primele perechi de blugi. Ne mirăm cât de ieftine sunt toate, haine ușoare potrivite vremii, pe-un preț de nimic. Unele dintre ele se vor aduna la prima spălare iar altele se vor transforma în cele mai confortabile pijamale.
Gâze multe la luminile reci ale stâlpilor înalți. Gâze și sunet de aripi, de greieri, bâzâit prelung. Răcoare și miros de grătar. Foame în burțile goale. Tarabe de mâncare. Pești cu ochii tulburi așezați în sare. Curiozități. Îndemnuri vocale. Prea foame pentru teste culinare.
Sfârșit de an târziu
”Happy New Year”. A trecut ceva timp de la revelion, gândim. O altă pancartă apare la scurtă distanță. Cum – necum ne-am întors în trecut, nu doar în sens figurativ. Abia în 14 Aprilie o să se schimbe anul, pe care noi în Martie fiind, îl consideram schimbat de-un timp.
Seară încheiată timpuriu. Trezit matinal înainte de patru. Străzi întunecate. Noi și lumina gălbuie a unor temple ascunse de garduri cimentate. Primul alergător ne sperie. Rămânem un timp cu întrebarea: unde alerga?! Al doilea apare. Al treilea și alți zeci ne depășesc grăbiți în întâmpinarea primei raze de lumină.
Același chip de ieri fumează cu nesaț. Ne vede și stinge țigara în grabă. Încurcat deschide portbagajul. Urcăm după bagaje. S-a liniștit că n-am plecat cu altcineva. Ne privește în oglinda retrovizoare și aprobă rar din cap.
Aeroportul dormitează. Nu mai e cald și nu mai pare c-am fi în vestul sălbatic. Am fost la festival. Asta-i senzația cu care lăsăm în urmă Vientiane-ul.
Din Laos:
Jurnal din Luang Prabang
Aventura Gibbon Experience: Jurnal, Informații utile.