Himalaya, drumul cu jeepul spre Chame. Jurnal

Circuitul Annapurna e o aventură în toată regula, începând cu urcarea spre cel mai înalt pas, Thorang La, coborârea abruptă spre Muktinah, pedalatul spre Tatopani, dar și drumurile făcute cu jepp-ul la început și final de drumeție. Drumuri autentic nepaleze, îngrămădite, întortocheate, abrupte și parcă nesfârșite.

Nu sunt multe opțiuni ca să ajungi la startul circuitului Annapurna și dintre cele puține care sunt, cea mai convenabilă variantă e să iei o mașină până în Besi Sahar și de acolo un jeep (gip-gip, cum zic localnicii) până în Chame (Țame-Țame). Pentru jeep-jeep spre Chame e bine să negociezi după ce ai ajuns în Besi Sahar, altfel, în Kathmandu sau Pokhara, plătești de două ori mai mult.

Poți închiria jeep de unul singur, dar o să te coste scump, și cel mai probabil o să fii însoțit pe drum de alți nepalezi. Noi am fost cinci în grup, șase în mașină, îngrămădiți. Dar chiar și așa, la întoarcere șoferul a mai vrut să îndese vreo doi pe lângă noi. Când negociezi pentru transport sau orice altceva în Nepal e bine să te asiguri de toate condițiile, să pui întrebări nenumărate despre orice, fiindcă ce e pentru noi un ”lucru normal” pentru nepalezi s-ar putea să nu fie.

Dimineața am plecat din Kathmandu devreme. L-am așteptat pe șofer cam jumătate de oră pe terasa hotelului făcând glume despre starea mașinii sau ce tip de jeep o să vină să ne ia. De emoție și nerăbdare verificam strada continuu.

Înainte cu o zi, prin oraș, am văzut fel și fel de ”jeepuri”, care prin alte părți ar fi fost scoase din circulație, refuzate chiar și la programul Rabla, deci grijile noastre nu veneau din fantasme.

În cele din urmă sosi și jeepul, care arăta mult peste așteptări. Am răsuflat ușurați. Rucsacii i-a legat sus pe portbagaj și în câteva clipe am fost gata de drum. Șoferul a oprit la casa boss-ului pentru niște bani de benzină. În apropierea casei era un mic templu stradal, un fel de altar cu cupolă, înăuntrul căreia ardeau lumânări și bețișoare parfumate. O tanti atingea pe frunte cu roșu (bindi) pe cei care puneau ofrande. Ne-am mai învârtit pe câteva străzi abia trezite și-am ieșit din oraș.

De la primii kilometri rurali a început greul. Drum ”bombardat”, serpentine, porțiuni înguste, trafic îngreunat de tractoare, de scutere și autobuze. Cinci ore și jumătate pentru 175 de km. Fiecare dintre noi ne-am simțit rău la un moment dat. Chiar și cei care de obicei nu au probleme nici măcar pe rollercoster. Cu toate astea, am povestit, am făcut poze și-am încercat să dormităm cât de cât. În cei 175 de km am avut două opriri. La prima ne-am luat sucuri, apă și cafea, la a doua niște fructe. La cea de-a doua oprire am râs de un afiș mare, scris cu vopsea pe peretele alb al toaletelor. Scria cât trebuie să plătești dacă faci numărul 1 sau numărul 2 la wc. Era același preț pentru ambele dar mă întreb de unde știau ei ce făceai tu la baie și oare comiteai o ilegalitate dacă făceai numărul 2 și declarai c-ai făcut doar numărul 1? 

Am trecut prin câteva așezări, unele liniștite, altele zumzăitoare ca niște târguri. Pe alocuri, prin deschiderea câte unei văi, ni se înfățișa peisajul frumos, sălbatic, al munților. Dar drumul nu e unul pe care l-aș cataloga ca fiind pitoresc. Cel puțin nu până aproape de Besi Sahar.

Când am lăsat drumul principal, care leagă capitala de Pokhara, al doilea cel mai mare oraș al Nepalului, și-am cotit la dreapta pe un drum secundar, ne-a înconjurat pădurea și câteva vârfuri înzăpezite care se ridicau deasupra ei până aproape de cer. Șoferul ne-a asigurat că suntem aproape și într-adevăr eram. Ne-a lăsat în centrul satului, unde erau câteva restaurante, buticuri și oficiul turistic. În fața lor erau parcate mașinile, jeep-jeep-uri, care așteptau clienți pentru drumul spre Chame. Au început negocierile intense cu tinerii șoferi, care s-au apropiat de noi cu un aer șmecheresc întipărit pe față. Primul preț e mereu mare, deși localnicii spun că-i direct cu discount, ofertă specială și mare reducere, mare.

După câteva negocieri și cu transportul asigurat, ne-am așezat liniștiți la masă. Aveam stomacul lipit de spate. Micul dejun servit la hotel era demult uitat. Am luat apoi niște apă și batoane de ciocolată, care erau mai ieftine acolo decât cele pe care le-am cumpărat de acasă. Încă un motiv ca să nu împachetezi excesiv. Ne-am ștampilat permisele de trekking la oficiu și-am pornit spre Chame pe la ora 2 după-masa. Destul de târziu, după cum aveam să descoperim pe drum.

Ne-am îngrămădit în jeep alături de tânărul șofer, zâmbăreț și energic, care vorbea engleza stâlcit. După aspect am presupus c-avea în jur de 22 de ani, dar cred că era mai în vârstă decât arăta, din moment ce ne-a spus că era proaspăt întors din Dubai, unde a lucrat vreo 9 ani.

De cum am ieșit din oraș, după ce-am lăsat niște ouă la o localnică și am luat de la o altă casă câteva plase cu produse bine ambalate, ne-am intersectat cu câțiva călători care au ales să pornească drumeția din Besi Sahar. Nouă ni s-a părut inutil să pierdem atâtea zile umblând pe-un drum circulat de scutere și jeepuri care claxonează continuu și ridică praf.

Încă de la început drumul a fost abrupt. Așa de înclinat de ni se părea că mergem direct în cap, că ne vom răsturna curând. Scoteam tot felul de exclamații și ne țineam cu ambele mâini, de mânerele de lângă uși, de bord, de scaunele din față, de ce apucam. După câțiva kilometri eram deja cu inima-n gât.

Șoferul râdea de noi în timp ce învârtea cu dibăcie volanul și, ca să ne relaxeze, a dat drumul la casetofon, sau la radio, nu știu exact. Cert e că a pornit la boxe o muzică nepaleză cu accente stridente și ritmuri amețitoare. După ce-am tolerat vreo două melodii am cerut șoferului să reducă un pic sonorul. Dar casetofonul avea doar două opțiuni: pornit sau oprit. Nu tu altă muzică, nu tu alt canal și nici măcar buton de volum. Ori ascultai ce era, ori ba.

După câțiva kilometri buni, în care ba ne-am minunat de peisaj, ba ne-am încordat nefiresc de teamă să nu ne răsturnăm, am dat de-o coloană de jeepuri. Ne-am dezmorțit picioarele în timp ce șoferul nostru, alături de alți șoferi, umpleau drumul cu pietre, ca să putem trece. Era o porțiune râpoasă, mocirloasă, în care roțile derapau.

Mai târziu ne-am oprit la o cascadă frumoasă. Am luat o gustare și băuturi. Aici, la această bucătărie improvizată, am mâncat cea mai bună pâine tibetană din Nepal. Apoi a urmat cea mai spectaculoasă porțiune de drum. Înaintam pe marginea prăpastiei cu hăul în dreapta și-n stânga, ditamai stânca tăiată-n unghi adânc, de-aveam impresia că se prăvale peste noi.

Se însera, soarele nu-l mai vedeam de-o vreme bună, dar cerul senin lumina valea cât de cât. Ni se părea că mergem dinainte de facerea lumii. Aceeași zi, de dimineață-n Kathmandu, părea din altă viață. Nici nu mai știam ce ne doare, ba fundul, brațele cu care încercam să ne sprijinim de bord ca să nu spargem parbrizul cu capul, sau picioarele îndoite într-un spațiu strâmt. Dar cum – necum, pe când s-a lăsat întunericul de tot și vedeam înainte pe drum doar bezna străpunsă de faruri, am ațipit. Moțăiam cu toții când șoferul a strigat dintr-o dată să sărim jos. Alunecam cu spatele la vale. Nu știu cum, dar în secunda doi eram toți cinci grupați în spatele mașinii să o ținem și să-i așezăm pietre sub roți.

Ne-am trezit de-a binelea după acea întâmplare.

Pe drum, mai la început, șoferul ne-a întrebat, într-o engleză pe care n-am priceput-o, dacă avem cazare. Noi am răspuns aiurea, la ce bănuiam că ne-ar fi întrebat, și-abia înainte de a ajunge în Chame l-am lămurit că noi nu aveam unde sta. Și-a lipit palma de frunte și a oftat. Dintr-un portofel de piele neagră a scos câteva cărți de vizită și a sunat la o gazdă. După câteva vorbe pe limba lui ne-a întrebat ce mâncăm. În Nepal, pe traseele din munți, cazarea se ia cu tot cu masă, uneori stai gratis, plătind doar cina și micul dejun. Luați pe nepregătite, n-am știut ce să zicem și ne-am dat acordul să servim daal bhaat, mâncarea tradițională nepaleză. Eram bucuroși c-aveam unde să dormim, așa că am fi mâncat orice comestibil din ce ne ofereau.

Ultima parte a drumului făcută-n beznă a trecut cum a trecut, dar nicidecum plăcut, și pe la zece seara am ajuns în Chame. Mașina, încărcată nu doar cu rucsacii noștri, ci și cu o grămadă de saci și de cutii, trebuia descărcată. E un lucru des întâlnit în Nepal ca oamenii să se folosească de mașinile cu care vin turiștii pentru transportul celor necesare. Băieții și-au pus mușchii la treabă și-n zece minute toate bagajele au fost descărcate în curtea unei localnic.

Aveam cazare la o casă oarecare, prin centrul Chame-ului, cu camere răcoroase și baia la capătul coridorului. Am avut condiții mai bune sus în munți și prețuri mai mici dar, având în vedere ora târzie la care am ajuns, nu ne puteam plânge. Am găsit sala de mese, care e cea mai animată încăpere a caselor nepaleze, goală. În bucătărie erau strânși mai mulți localnici rumeni în obraji. Ne-am pus la masă, iar gazda a așezat în fața noastră porții generoase de daal bhaat (un platou cu orez, supă de linte, cartofi sau legume cu curry, uneori ceva murătură și o lipie subțire și crocantă, ca un chips, făcută din făină de linte). Un lucru tare fain la daal bhaat e că mănânci până nu mai poți la prețul de-o porție. Orezul, supa de linte și uneori și cartofii aromați cu curry îți sunt puși în farfurie de câte ori vrei.

Ziua interminabilă petrecută-n ”Gip-Gip” s-a încheiat cu bine, cu o masă copioasă și având la dispoziție paturi tari pe care să ne întindem. După atâtea ore petrecute în mașină, îngrămădiți, pe drumuri denivelate și înguste, cum n-am mai pomenit, nici nu aveam nevoie de mai mult. Eram bucuroși că am trecut de împotmoliri, că nu ne-am răsturnat, că n-am alunecat în prăpăstii, n-am făcut pană și deși drumul ni s-a părut nesfârșit, am ajuns la destinație întregi.

Un drum ca ăsta, deși e o experiență pe care n-ai repeta-o prea des, îți face, cu siguranță, poftă de umblat, de luat poteca lungă a circuitului Annapurna sub pași.